Cronica lui Călin: „Cerere în căsătorie”, o montare de referinţă…

Tot mai rar am ocazia să văd teatru de calitate la Ateneul Tătăraşi. Bugete mici, impresia că publicul înghite orice îi oferi, actori care fac şi ei ce pot, regizori pe care nu prea îi mai caută nimeni şi devin abonaţi la cimitirele elefanţilor sau, cum spunea Mazilu, întreprind pelerinaje la ruinele unor vechi pasiuni. Iată de ce, „Cererea în căsătorie” a lui Radu Ghilaş m-a bucurat şi m-a făcut să-mi amintesc străvechile vremuri în care Ateneul condus de Benoît Vitse chiar conta teatral.

Principala provocare a oricărui regizor care optează pentru „Cererea în căsătorie” este, cred, de a umple cu ceva un spectacol de minimum o oră. Textul de la 1888 al lui Cehov este, pe cât de încântător, pe atât de concis. De cele mai multe ori, directorii de scenă apelează la colaje Cehov, reunind două, trei sau chiar mai multe din textele scurte ale dramaturgului rus. Radu Ghilaş, însă, a avut ambiţia să rămână doar la acest text, pe care, iarăşi, să nu-l trădeze literal cu nimic. I-a ieşit un spectacol plin, fără „burţi”, fără trageri de timp, fără lipituri sau artificialităţi, ba chiar un spectacol profund, surprinzător şi original.

Ceea ce este cu totul neaşteptat este cheia de lectură pe care regizorul ieşean o propune: povestea tânărului moşier Ivan Vasilievici Lomov plecat în vizită la vecinul său Stepan Stepanovici, pentru a cere mâna fiicei sale, Natalia, rămâne scenariul amuzant al unei cereri în căsătorie însă, în acelaşi timp, devine o foarte gravă meditaţie asupra istoriei ingrate, asupra memoriei şi asupra necesităţii de a spune adevărul. Concret, Ghilaş speculează regizoral, cu o ingeniozitate remarcabilă, conflictul dintre Lomov şi Natalia: a cui este Poiana Boilor? Un ţinut pe care cei doi şi-l dispută aprig, invocând, pe diferite tonalităţi, argumente ce se pierd în vechime. În momentul în care se ajunge la acest punct, publicului i se prezintă o hartă de mari dimensiuni, o hartă a României şi a Basarabiei. Capătă sens uniformele pe care le poartă Lomov şi Natalia, una cu însemnele germane, cealaltă cu specific rusesc. Nevinovatul text al lui Cehov îşi modifică brusc sensurile, devenind un foarte subtil pretext de evocare a raptului istoric. Întregul spectacol este presurat cu o simbolistică discret naţionalistă, de bun gust, fără ostentaţie, fie că vorbim despre elemente cromatice (tricolorul floral dintr-una din scene), fie despre obiecte cu încărcătură specifică (medalii etc.).

Ideea este ofertantă, textul nu e deloc forţat pentru a se plia supratemei, iar comportamentul personajelor subliniază natural această nouă perspectivă. E genul de adaptare ireproşabilă, care nu sacrifică nimic din ce-i al dramaturgului dar care orientează miza dramatică spre problemele aflate pe ordinea de zi a spectatorului contemporan. Subiectul e cu atât mai actual cu cât recentele conflicte din Ucraina readuc în atenţie comportamentul abuziv al marilor puteri. Basarabean el însuşi, Radu Ghilaş abordează subiectul într-un mod mai degrabă sentimental decât documentar, deşi finalul punctează oarecum şi la capitolul acesta: sunt rulate imagini cu Putin, Merkel şi alte frânturi de personaj real, fie într-un registru serios, fie într-unul caricatural. Un citat explicit din Cehov vine să confirme discursul despre neuitare al regizorului. Pentru ca asemenea întâmplări să nu mai poată fi posibile, cele ce au fost trebuie evocate la nesfârşit.

Două observaţii aş avea asupra modului în care este pusă în scenă încântătoarea idee de spectacol a lui Radu Ghilaş. Am îndoieli că personajelor le erau necesare uniformele cu însemne (atât de) explicite. Lomov sugera încă de la prima sa apariţie apartenenţa sa la hitlerism (prin gesturi, mustăcioara a la Adolf etc.). Uniforma, devoalată după primele 30 de minute de spectacol, nu face decât să îngroaşe evidenţa. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Natalia, îmbrăcată în ofiţer rus, deşi, din nou, era clară apartenenţa ei la gândirea şi comportamentul tipic slave (prezenţa samovarului, bunăoară, pe care, într-o scenă, eroina îl ţine cu mândrie la piept, ca pe o a doua inimă). O altă observaţie vizează scenele de după tranşarea conflictului cu Poiana Boilor, atunci când motivele de dispută sunt date de cei doi câini. Actanţii poartă aceleaşi uniforme, deşi, scenic, ele sunt parţial justificate; tema Basarabiei rămâne într-un plan secund, prioritară fiind disputa pentru cine este mai puternic, Germania sau Rusia… Este adevărat, finalul revine la ideea raptului teritorial, însă logica discursului regizoral are o uşoară fractură în scenele de care pomeneam. La fel, nu mi-a fost prea clară codul vestimentar al bătrânului Stepan Stepanovici. Dacă în prima parte, râtul de porc pe care îl poartă cu mândrie pe creştet este elocvent, în partea a doua îl regăsim cu o caschetă ce poate fi una rusească, după cum poate fi şi a unui ceferist român.

Trecând peste aceste mărunte inconveniente, Ghilaş mai are o idee regizorală de excepţie: cei doi câini despre care se face vorbire în partea a doua a spectacolului sunt jucaţi de la început până la sfârşit de doi muzicieni profesionişti, o violonistă (Mirela Iluchianu) şi un acordeonist (Daniel Bîrlescu). Au, deopotrivă, comportament canin şi uman, acoperă (neaşteptat de bine) zona de actorie, dar şi de „ilustraţie” muzicală (aranjamentul muzical este impecabil pus la punct de Dragoş Cohal). Sunt personaje savuroase, dubluri animaliere ale stăpânilor, uneori întrupări ale gândurilor acestora, alteori prelungiri ale personalităţilor omeneşti. Tot ceea ce fac în scenă are justificare. S-a lucrat foarte mult cu ei, iar rezultatele se văd. În treacăt fie spus, sunt scene în care personajele lor sunt mai tentante decât cele ale actorilor.

Aşadar, două idei suficient de puternice pentru a face din spectacolul lui Ghilaş unul de referinţă în lista de montări a „Cererii în căsătorie”. Am apreciat amenajarea spaţiului de joc (scenografie Cătălin Târziu), la fel ca şi elementele de coregrafie (Lorette Enache). O curte, o sugestie de interior etajat, multe flori, totul inducând o stare artificială de bine în sufletul unui spectator provocat să decidă de unul singur dacă vrea istorie sau …nuntă!

Pe Stepan Stepanovici îl interpretează Emil Coşeru. Îi iese un moşier în toată puterea cuvântului, în care coexistă egoismul proprietarului cu grijile tatălui ce şi-ar vrea fata măritată. Stepan Stepanovici e ceva mai puţin rus decât fiica sa, profilul său e unul mai general alcătuit, oferindu-ne mai degrabă o tipologie psihologică decât una naţională. Cezara Fantu (Natalia) este energică, are personalitate, place pe scenă, lasă urme în memoria spectatorului. Personajul său este, însă, unilateral construit: respiră prea puţin femeia şi prea mult …uniforma. În Lomov, Codrin Dănilă probează momente de sclipire, după cum, adeseori, joacă mult prea gros, exploatând reacţiile publicului de la Ateneul Tătăraşi. Și, până la urmă, poate actorul trebuie să se adapteze publicului pe care îl are, un joc prea esenţializat avându-şi riscurile sale în faţa unor spectatori care nu-şi doresc altceva decât să râdă.

„Cerere în căsătorie” varianta Ateneu este un spectacol care, înainte de toate, place. Bine construită pe diferite paliere de înţelegere, cu un ritm susţinut, păstrând umorul inconfundabil al lui Cehov, dar picurând, discret, amărăciunea unor reflecţii contemporane, montarea lui Radu Ghilaş are de toate pentru toţi. Ceea ce, în teatru, e lucru mare…

Ateneul Tătăraşi Iaşi – „Cerere în căsătorie”, de A.P.Cehov. Regia: Radu Ghilaş. Scenografia: Cătălin Târziu. Aranjament muzical: Dragoş Cohal. Distribuţie: Emil Coşeru, Codrin Dănilă, Cezara Fantu, Mirela Iluchianu, Daniel Bîrlescu. Data premierei: 25 mai.

CĂLIN CIOBOTARI

Cultura

Comentarii

Un comentariu to “Cronica lui Călin: „Cerere în căsătorie”, o montare de referinţă…”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)