Cronica lui Călin: Am fost sau nu la „Femeia mării”?

N-au trecut nici 24 de ore de când am fost la „Femeia mării”, în regia lui Radu Afrim, şi mă întreb dacă am văzut sau nu, cu adevărat spectacolul. Parcă da, încă am invitaţia, iar caietul de sală mi l-au dat acolo, la Teatru Naţional. Dar parcă nu… Poate că a fost doar un vis inconsistent, ceva albastru şi translucid, cu nişte fiinţe contorsionate, fizic şi sufleteşte, populându-mi imaginaţia, un coşmar calm din care mă trezesc cu uşurare şi nostalgie…

În cazul în care accept că am fost la Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, mă văd pus în situaţia de a zăbovi mult timp cu privirea pe peretele gol din încăperea în care scriu aceste rânduri. Văd structura modulară, compartimentată, indicând o bucătărie ultra modern utilată, văd sugestii marine, văd corpuri şi aud voci, simt ecouri din dramaturgia ibseniană, remarc simboluri specific afrimiene, însă, ciudat, toate acestea îmi vin fragmentar, fără coerenţă, ca şi cum fac parte dintr-un vis mai amplu, în care, iată, mă găsesc şi eu, pe rândul 5, locul 1.

Până la un punct, lectura pe care Afrim o face textului de la 1888 este incitantă. Regizorul pare mult mai preocupat de ce se întâmplă cu personajele din spatele cuplului de prim plan (Ellide Wangel şi Străinul), astfel încât dominanţi devin doctorul Wangel, fiicele sale, sculptorul Hans şi prietenul familiei Wangel, Arnholm. E o peisagistică umană bizară, în care redescoperi personajele ibseniene, investite, însă, cu noi sensuri: doctorul Wangel nu mai este omul echilibrat, înţelept şi calm din Ibsen, ci un personaj torturat sufleteşte, un chinuit din panoplia marilor eşuaţi: alcoolizat, ironic, prăbuşit. Profesorul Arnoholm seamănă cu un clovn în civil, venit să salveze ce se mai poate salva din dezastrul familiei Wangel. Hilde şi Bolette nu mai sunt copilele inocente din textul original, ci făpturi în care erotismul izbucneşte simultan cu dorinţa de a-şi salva tatăl (Hilde) sau de a evada din această lume-heleşteu (Bolette). În fine, sculptorul Hans, un copil bântuit de moarte, plutind în derivă de la un ţărm uman, la altul… Puşi alături, aceşti oameni alcătuiesc o stranie societate a nefericirii. În comparaţie cu ei, problema Ellidei Wangel se diminuează până la a deveni un moft de femeie plictisită.

Aproape că te întrebi de ce a mai adus-o pe scenă regizorul pe Femeia Mării, un personaj din care eu, cel puţin, nu am înţeles mare lucru. Tema libertăţii de a alege pe care o clama personajul ibsenian se dispare. La Ibsen, cum se ştie, în final, pentru că înţeleptul ei soţ îi lasă posibilitatea de a alege liber între el şi Străin, Ellida optează pentru prima variantă, cea casnică. La Afrim, opţiunea rămâne suspendată, lăsând eventual impresia unui ménage a trois unanim acceptat. Formal vorbind, Ellida din spectacolul Naţionalului ieşean nici nu prea are între ce alege: un soţ alcoolic şi un străin patetic, în chiloţi, ce se lamentează pentru o iubire în care nu e foarte limpede dacă a crezut vreodată. De altfel, Afrim tratează în cheie parodică scenele în care apare Străinul; astfel, „Bună seara, Ellida” sună asemănător cu „Bună seara, iubito” al Loredanei Groza, după cum literele imense, luminate cu leduri de cabaret, alcătuind numele Ellidei, trimit şi ele către o zonă a ironicului spectacular. Cu mâna pe sânul Ellidei, Străinul declamă vrute şi nevrute despre dragoste, transformând relaţia într-una de duzină.

Scenografia Alinei Herescu este superbă şi inutilă. Tot ce înseamnă decor sau obiect scenic pare să aibă în primul rând o funcţie decorativă. Se bifează la capitolul estetică, însă doar atât… Mă aşteptam ca acea bucătărie despre care pomeneam la început să fie polifuncţională, să se întâmple ceva cu corpurile care o alcătuiesc, să devină suport material pentru noi şi noi situaţii scenice. Nu se întâmplă asta, la fel cum nu se întâmplă nimic semnificativ care să justifice imaginea celor circa o sută bucăţi feonuri, aranjate riguros, geometric, însă fără nici un efect vizibil în scenă, în afară de mişcarea vagă a unor rochii. Mi s-a părut, deşi nu sunt sigur, că văd, pe la începutul spectacolului, tentativa unor elemente de mapping (video design: Andrei Cozlac şi Iustin Șurpănelu) pe corpul bucătăriei, atunci când fiicele anunţă că este ziua mamei. Sincer, n-am înţeles ce-a fost acolo, realizarea tehnică a acelor secvenţe lăsând de dorit! Ceva mai bine au ieşit proiecţiile video, cu un conţinut grafic previzibil marin (corăbii, valuri, animale acvatice) ce alcătuia o senzaţie constantă de mare, ca un fel de back-ground omniprezent, ori ca un subconştient colectiv al personajelor… Una dintre imaginile cu adevărat puternice mi s-a părut cea a geamandurilor care coboară din înaltul scenei, alcătuind un topos fantastic, nelumesc. De partea cealaltă, apariţia Ellidei ţinând stângaci în mâini cu un crap adevărat e de un ridicol crunt, cu atât mai mult cu cât se folosesc şi alţi peşti, dar de recuzită.

Toţi actorii poartă lavalieră. Sunetul e rece, procurând distanţă „oficială” între scenă şi sală. La reprezentaţia la care (cred că) am fost, am asistat la scene aproape penibile, în care actorii îşi reglau, la vedere, lavalierele, fie pentru că produceau microfonie, fie pentru că generau alte sunete non-scenice.
Scenele în doi sunt îngrozitor de terne. O asemenea scenă e cea dintre Wangel şi Ellida, o alta se consumă între Arnholm şi Bolette. Plictiseală crâncenă, actori care vorbesc fără a spune nimic! Fiecare îşi interpretează rolul parcă independent de ceilalţi, ca şi cum am asista la străduinţa de a comunica a unor personaje din poveşti paralele. Patetismul Străinului (Cosmin Maxim) şi al Ellidei Wangel (Irina Răduţu Codreanu), gagurile lui Arnholm (Dumitru Năstruşnicu), euforiile bahice ale lui Wangel (Ionuţ Cornilă) nu lasă urme adânci pe memoria spectatorului. Mult mai compact mi s-a părut trio-ul format din Hans (Andrei Sava), Hilde (Ada Lupu) şi Bolette (Ana Apetrei), cu un plus pentru expresivitatea corporală a Adei Lupu.

Nu ştiu care au fost intenţiile lui Radu Afrim cu acest remix Ibsen, cu atât mai mult cu cât regizorul nu ne dă vreo mână de ajutor prin caietul de sală. Impresia mea de spectator cinstit e a unei montări superficiale, făcută în grabă, cu câteva idei tentante, însă nepuse în valoare, insuficient subliniate. Partea parodică a spectacolului (ce dă satisfacţie unor spectatoare cu coc ce nu pricep ironia afrimiană!) pare lipită, iar „Femeii mării” îi lipseşte femeia mării. Spectacolul lui Radu Afrim are ceva din rămăşiţele unui vapor naufragiat ce plutesc pe un ocean neobişnuit de frumos.

În cazul în care se confirmă că am fost la spectacol, trebuie să mă declar dezamăgit. Aş fi preferat să nu fi fost, iar tot ceea ce am văzut să fie, cum spuneam, un fel de vis incomplet şi imperfect, albastru şi translucid…
• CĂLIN CIOBOTARI

Cultura

Comentarii

3 comentarii to “Cronica lui Călin: Am fost sau nu la „Femeia mării”?”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)