CRONICA LUI CĂLIN: Poveşti de pe scrânciob…

Îl urmăresc cu interes, de câţiva ani, pe Vlad Cepoi. Încă de pe vremea când îşi dădea licenţa în regie într-un pub ieşean, cu „Sectorul S”, am remarcat ingeniozitatea soluţiilor, profunzimea metaforelor şi capacitatea de a lectura inteligent un text dramatic. În timp, Cepoi a confirmat că succesul de la debut nu a fost accidental: „Poveşti de familie” (Teatrul Naţional Iaşi), „Ferma animalelor” (Ateneul Tătăraşi) şi, acum, „Jocuri în curtea din spate” (Teatrul „Mihai Eminescu”, Botoşani”) atestă trendul ascendent pe care s-a înscris (încă) tânărul regizor, oferind, totodată, iconografia unui stil deja închegat, recognoscibil.

Nu cred că a fost întâmplătoare alegerea piesei dramaturgului israelian Edna Mazya, dat fiind interesul pe care Cepoi îl manifestă faţă de investigaţiile orientate către lumea copilăriei, a familiei, a reţelelor complicate prin care inocenţa se degradează sau devine altceva, gesturile copilului se îmbibă de o maturitate impusă aproape forţat de o lume în care ajungerea la conştiinţa de sine echivalează cu primele experimentări ale suferinţei şi îndoielii… Toate astea le studiase Vlad Cepoi în „Poveşti de familie”, montarea de care am pomenit mai sus. Acum, la Botoşani, nu face altceva decât să le aprofundeze, rafinându-şi concluziile şi arătându-ni-le fără patimă, ca într-un film documentar.

Trei adolescenţi, minori, violează o fată de 14 ani. Ajung în faţa instanţei, unde sunt formulate argumente pro şi contra. Aparent, povestea este simplă, aproape banalizată de atrocităţile lumii contemporane. În esenţă, însă, piesa Ednei Mazya dezvoltă seducător şi subtil un cumul amplu de teme: jocul şi riscurile sale, linia foarte fragilă pe care se decid distanţele dintre eros şi agresivitate, mai vechiul subiect al violenţei juvenile (de la „Lord of the Flies” citire!), destrămarea familiei şi consecinţele ei (tânăra violată este orfană de tată), mecanismele justiţiei incapabile să rezolve mulţumitor pentru toată lumea astfel de „speţe” şi aşa mai departe.

Spaţiul de joc pe care l-a avut la dispoziţie Vlad Cepoi a fost unul destul de ingrat. Ca o paranteză, e de spus că vechea clădire a Teatrului botoşănean intră în reparaţii şi că spectacolul despre care vorbesc aici a inaugurat o nouă scenă, cea de la Casa de Cultură a Tineretului. O austeritate pe care regizorul a ştiut să o valorizeze estetic, printr-un minimalism ce a permis actorului să deţină prim planul şi prin configurarea unei relaţii foarte apropiate cu publicul (se joacă în regim de sală studio, cu publicul dispus în trei din cele patru laturi ale scenei). Totul este la vedere, spectatorul, spre deosebire de judecătorii din piesă, având avantajul de a fi văzut exact cum s-au petrecut lucrurile.

Primele scene nu anunţă nimic din ce va urma. Trei adolescenţi şi o adolescentă… Acţiunea localizată în Botoşani, numele personajelor coincizând cu numele mici ale actorilor. Aşadar, o poveste din imediat, o poveste care ne priveşte şi pe care n-o putem trata decât cu implicare. Plecând de la această dramaturgie a cotidianului, Cepoi dezvoltă cu fineţe liniile de forţă ale unor interiorităţi diferite ce se întâlnesc. Fiecare dintre personaje este altfel decât celălalt, iar aceste diferenţe se manifestă tocmai pe fondul comun al stării de adolescenţă. Autorul moral al actului este Alex (Alexandru Dobinciuc), personaj-lider, manipulându-şi discret prietenii, seducător şi, apoi, „degustător” al acţiunilor rezultante. Petruţ (Petru Butuman), din contra, este prototipul perfect al uneltei, cel care, fără să stea pe gânduri, împlineşte factic ideile lui Alex. În fine, Vlad (Vlad Volf) semnifică adolescentul-victimă a anturajului (sintagmă atât de dragă maturilor), structural bun, sensibil, însă coruptibil atunci când asupra sa acţionează o voinţă mai puternică; sau gata să se răzbune atunci când sentimentele i-au fost rănite.

Una dintre reuşitele spectacolului este tocmai modul de relaţionare a acestor personaje. Lucrurile nu se întâmplă direct, dintr-odată, ci prin acumulări succesive, mai întâi într-o fază de „preludiu”, în care dominante sunt tatonările, continuând cu o creştere a pulsiunilor agresive şi culminând cu scena violului propriu-zis. Aş spune că, înainte de toate, spectacolul de la Botoşani este unul „de relaţie”. Personajul cheie în acest univers cu adolescenţi este Anca (Anca Pascu). Se află exact în perioada în care păpuşile din rucsac se întâlnesc cu dorinţele mai mult sau mai puţin conştiente. Anca Pascu face un rol foarte bun, jucând perfect tocmai conflictul acesta dintre inocenţa reziduală şi începuturile maturizării. Teribilism şi derută, seducţie şi spaimă, tremur de dorinţă şi tremur  de frică, sunt sentimente succesive sau simultane pe care actriţa le defineşte cu talent. Printr-o simplă suflecare a colanţilor, devine procuror vocal, tot aşa cum actorii, prin mărunte modificări vestimentare, intră în pielea avocaţilor. Dimensiunea convenţiei este exploatată fără greş, publicul intrând repede în jocul acesta al dedublărilor.

Fără a apela la o scenografie (Gelu Râşca) spectaculoasă, Cepoi construieşte pragmatic, axându-se prioritar pe actor şi, cum spuneam, pe developarea corectă a relaţiilor. În această atmosferă de consumare a faptei şi de judecare a ei, rezolvă în cheie metaforică anumite secvenţe. Astfel, este memorabilă scena violului, care are loc pe un scrânciob, cu agresorii smulgând din rucsacul Ancăi păpuşile, coarda, panglicile roşii. E o poezie înaltă ce vorbeşte despre însăşi sensibilitatea pronunţată a regizorului. La fel, scena în care Vlad, la întâlnirea cu cea care nu mai vine, dă foc florii pe care o avea pregătită.

Finalul pare să mute atenţia de pe tema psihologiei adolescentului pe tema justiţiei depăşite, care aplică aceleaşi şabloane asupra unor situaţii ce pretind un tratament special. Autorul moral este achitat, ceilalţi doi făptaşi primind condamnări la închisoare. Anca, victima, nu doar că nu îşi găseşte consolare în sentinţă, ci alege să se sinucidă. Cel puţin aşa rezultă din scena finală, cu un fel de labirint vertical, plasă de frânghii în care se vede prins, fără scăpare, un destin. Nu ai nicicum senzaţia că acesta este finalul care „trebuie” să fie, ci doar una dintre variantele posibile, varianta Cepoi, bunăoară. Farmecul textului şi farmecul spectacolului de la Botoşani stau tocmai în libertăţile pe care le lasă publicului de a găsi un nou şi un nou deznodământ.

• Cronică semnată de Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)