CRONICA LUI CĂLIN:Downtown de Iaşi.Perform,ediţia I
Pentru întâia oară în istoria sa teatrală, Iaşul a avut parte în această vară (22-29 iunie) de o delimitare gen Downtown şi Uptown, pe model new-york-ez. O delimitare, desigur, simbolică, încă fragilă, cu emoțiile şi imperfecţiunile specifice începuturilor de drum, prilejuită de prima ediţie a Festivalului de Artă Performativă Perform Iaşi. Concret, o mişcare fringe, alipită Festivalului Internaţional de Educaţie, ajuns la ediţia a doua. Iniţiatorii acestui fringe sunt actorul/regizorul/profesorul Octavian Jighirgiu şi performerul/regizorul Florin Caracala. Plasat sub formula „to fringe or not to fringe” („not to fringe”-ul vine din faptul că Perform-ul rămâne un proiect realizat în totalitate din fonduri publice), Perform Iaşi a încercat, într-un timp relativ scurt, să-şi configureze o identitate. S-au urmat paşii standard, s-au enunţat câteva idei programatice, ba chiar s-a identificat un simbol imagistic menit să particularizeze şi mai mult festivalul ieşean. „Perform Iaşi se vrea o mişcare teatrală independentă, atipică şi nonconformistă, specială şi specifică, revoluţionară şi ultra-creativă. S-a construit plecând de la o atitudine fresh, de la o mapare a artei teatrale contemporane, de la dorinţa de a promova teatrul independent… Perform Iaşi scanează teatrul independent românesc şi construieşte o platformă în care artiştii se întâlnesc pentru a face schimb de idei, de concepte şi, mai ales, pentru a se declara o forţă în contextul actual”. Sunt fragmente din ceea ce s-ar putea numi un draft de program estetic identificabil în consistentul caiet program. Mascota Performului este o pisică albastră, cu aripi, creaţie a artistului (non-conformist şi el) Felix Aftene. Interesantă şi distincţia între „mai teatru” şi „mai puţin teatru”, prin care organizatorii au semnalizat specificitatea producţiilor invitate, încercând să ajute spectatorul şi să preîntâmpine eventualele deziluzii ale unora.
Întregul program a fost structurat pe trei dimensiuni: spectacole/performance-uri, conferinţe/workshop-uri şi lansări de carte. S-au folosit deopotrivă spaţii intrate în reflexul spectatorului ieşean de teatru (Sala Uzină a Teatrului Naţional, spaţiul de joc de la Teatru Fix, sala mare de la Teatrul „Luceafărul”), dar şi spaţii „proaspete” precum cele de la MERU, holul Primăriei Iaşi sau Aula Bibliotecii Universitare. Au fost programate câte două sau trei spectacole pe zi, însumând 17 reprezentaţii/performance-uri. În mare măsură, selecţia a reuşit să prezinte Iaşului un rezumat onorabil al întâmplărilor performative esenţiale din România ultimului an. Astfel, au ajuns în „dulcele târg” producţii care, altfel, ar fi rămas cunoscute doar din auzite pentru cei ce nu obişnuiesc să „circule” printr-o astfel de „geografie” naţională teatral-performativă: excelentul „Parallel” al celor de la GroundFloor Group&Colectiv A Cluj, „Realia. Bucureşti/Beirut” produs de Solitude Project&Căminul Cultural Bucureşti, „RETOX. România este ţara occidental xeroxată, o coproducţie a Compagnie 28 şi UnTeatru Bucureşti, „Haute Cuisine”, oferit de Asociaţia „Șpraiţ”, Sf.Gheorghe, „Zic-Zac”-ul minunatei Andreea Gavriliu (prezent la Iaşi pentru a doua oară, după Festivalul Internaţional pentru Public Tânăr de la Teatrul „Luceafărul”, în 2013) ş.a. Cireaşa de pe tortul performativ a reprezentat-o producţia UNITER „hai iu iu NU hi you you” (regia Radu Afrim) care, de altfel, a şi închis această primă ediţie. Notabilă şi premiera ieşeană a celor de la Teatru Fix, „Ce am ales să uit”, de altfel singurul insert performativ ieşean în programul festivalului, o chestiune care, în treacăt fie spus, ar trebui să dea de gândit creatorilor/ artiştilor din oraşul celor şapte coline …conservatoare.
La secţiunea conferinţe, Oltiţa Cântec a abordat „radicalismul noilor estetici”, Ionuţ Sociu a conferenţiat despre „Auto/biografism şi relaţionalitate”, Nicu Mandea a pus în discuţie „Schimbarea canonului estetic în regia teatrului contemporan”, Nic Ularu a relatat câte ceva din experienţe personale „Off Broadway”, iar Cristina Rusiecki, în prelungirea lansării cărţii ei „Radu Afrim, ţesuturile fragilităţii”, a vorbit despre „Radu Afrim, regizorul cult al generaţiei noastre”.
După această primă ediţie, înclin să cred că principala calitate a mişcării iniţiate de Jighirgiu&Caracala este utilitatea. Am perceput cele opt zile de festival ca pe o introducere în ceva destul de străin atât de inocentului spectator ieşean. M-a bucurat şi m-a întristat senzaţia că, în public, în mare măsură (cu excepţia spectacolului lui Afrim, unde audienţa a fost generală), am fost „noi între noi”, adică oameni care, într-un fel sau altul, activează în zona teatrului: studenţi la teatru, absolvenţi, tineri actori. M-a bucurat pentru că, în mod cert, o asemenea experienţă nu rămâne fără urmări în discursul personal; m-a întristat pentru că, deşi nu-mi doresc nicidecum ca acest gen de artă să devină unul de masă, sunt conştient că numai existenţa unui public poate garanta financiar supravieţuirea unor proiecte născute aici, la Iaşi.
E greu să le explici celor mai mulţi dintre concitadinii tăi cât este de fascinant ce se întâmplă în Downtown, însă este important să încerci să o faci. Ca un critic ce se simte tot mai deschis şi mai interesat de noţiuni precum „arte performative”, „teatru independent”, „teatru documentar” ş.a.m.d., îmi place să cred că ediţiile următoare vor produce şi un astfel de public.
• Cronică semnată de Călin Ciobotari
Loading ...
