CRONICA LUI CĂLIN: Pentru public, Tudor Muşatescu…

Uneori, excesul de specializare ne face extrem de exigenţi. Aşteptăm soluţii regizorale care să ne surprindă, lecturi ale textului în chei inedite, mesaje subtile, scenografii inteligente şi, dacă se poate, care să ne taie răsuflarea, coregrafii antrenante plus, musai, câteva video proiecţii fără de care parcă n-am mai fi spectatori contemporani. Cam acestea sunt ingredientele pe care le doreşte spectatorul specializat, cel care obişnuieşte să mai citească o cronică sau o carte, cel care nu vine la teatru fără să fi parcurs în prealabil textul, cel care urmăreşte evoluţia, de la spectacol la spectacol, a unui actor sau a unui regizor, şi este capabil să formuleze enunţuri critice pertinente.

Adeseori mă întreb câţi astfel de spectatori avizaţi mai există astăzi? Nu cumva noi, criticii, proiectăm propriile noastre aşteptări în ceea ce credem că ar fi aşteptările „publicului larg”? Bun, există acele stratificări de sens pe care marii regizori le aranjează în aşa fel încât toate categoriile de public să găsească o satisfacţie în ceea ce li se oferă, însă ştiinţa unor asemenea producţii care să mulţumească pe toată lumea este rară.

Mi-a generat astfel de reflecţii spectacolul „Titanic Vals” de la Ateneul Tătăraşi, în regia Mihaelei Arsenescu Werner. L-am văzut din mijlocul unui public, în mare măsură, nespecializat, asta ca să păstrăm distincţia din rândurile anterioare. Reacţiile necenzurate, comportamentul „de sală”, comentariile groase, momentele când râde sau când tace – toate acestea sunt indicii care îţi permit, cu aproximaţie, să evaluezi un public, în ansamblul său. Dar, foarte important, publicul despre care vorbesc era un public fericit, cum arareori mi-a fost dat să văd, unul intens angajat în desfăşurarea spectacolului, predat necondiţionat textului, actorilor, acţiunilor scenice.

Spectacolul Mihaelei Arsenescu Werner este, aşadar, un spectacol „de public”, făcut nu pentru cronicari, nu pentru posteritate, nu pentru istoria teatrului românesc, ci pentru câteva sute de oameni care vin la teatru pentru a fi fericiţi, pentru a se simţi bine, pentru a râde, aici şi acum, în libertate deplină. S-ar spune că taman asta e reţeta aşa numitelor „şuşe”, termen intrat în vocabularele teatrale, desemnând un teatru facil, cu actori care îngroaşă şi cu spectatori necritici, care înghit orice. Însă nu, „Titanic Vals”-ul de la Ateneu nu este o şuşă, deşi, în unele secvenţe, merge pe o linie de demarcaţie foarte fragilă. Îl salvează simplitatea şi „cinstea” cu care a fost pregătit, ritmul foarte bun şi momente de veritabilă interpretare actoricească.

M-a speriat, recunosc, începutul, când familia lui Spirache, în faţa unui televizor, se ceartă pentru telenovele şi fotbal. După up-date-ul la Camil Petrescu de la acelaşi Ateneu Tătăraşi (un „Mitică Popescu” înfiorător pe care vreau să-l uit cât mai repede), o nouă aducere la zi în stil barbar, de astă dată cu Muşatescu, ar fi fost deja prea mult pentru capacitatea mea de rezistenţă la schingiuiri textuale. Din fericire, Werner nu insistă pe astfel de practici, tv-ul dispare repede din scenă şi textul lui Tudor Muşatescu supravieţuieşte cu brio. Se mai umblă pe ici pe colo, însă la suprafaţă, fără efecte majore (se recurge, spre exemplu, la un alt medicament decât cel invocat în textul iniţial, vorbindu-ni-se, cu umor, despre Urinal). Mihaela Werner ştie că în dramaturgia românească există câteva texte pe care, dacă le modifici, le strici. „Titanic Vals” e unul dintre ele, replicile îi intră actorului „în gură”, nu trebuie decât să laşi povestea să curgă şi parte din succesul spectacolului este asigurat. Tocmai de aceea, discreţia regizorală a fost bine venită, insistându-se, din câte mi-am dat seama, pe lucrul cu actorul şi pe justa configurare a relaţiilor scenice.

Printre compromisurile pe care, totuşi, Werner le face, sunt jocul prea apăsat al Brânduşei Aciobăniţei (Chiriachiţa), într-o compoziţie ce trimite nepermis de mult la stilul Tamara Buciuceanu, apoi insertul ţigănesc prea accentuat al lui Ionuţ Gânju, montajul muzical mult prea explicit („Banii vorbesc”, când e vorba de bani, „Dur Dur D etre Bebe”, când e vorba de copil ş.a.m.d.).

Scenografic (scenografia e semnată de Cătălin Târziu), trecerea de la un act la altul se rezolvă simplu, prin ridicarea huselor sărăcăcioase de pe mobilier (faza iniţială a sărăciei familiei Spirache) şi printr-o deschidere scenică ce evocă oraşul din spate. Climatul electoral este, şi el, convingător conceput, prin apariţii în sală ale staff-urilor de campanie. Celebrul discurs al lui Spirache, cel cu „Nu vreau să mă votaţi!” e ţinut de la unul dintre balcoanele Ateneului. Cum spuneam, dinamica spectacolului e foarte bună, ruperile de ritm sunt atent gestionate, accentele corect puse şi, cel mai important, personajele sunt pe deplin asumate.

Daniel Busuioc, corect distribuit în protagonist, construieşte un Spirache bonom, candid, dar nu naiv, exprimând prin fiecare por bunătate, generozitate, umanism. E genul de rol în care Busuioc se simte „acasă”, interpretându-l cu o naturaleţe mult apreciată de public. La fel, Roxana Durneac e pliată pe Gena, ştearsă atât cât trebuie, fragilă, delicată, de o discreţie bine controlată. E o actriţă tot mai matură, în evidentă creştere de la un spectacol la altul. Prin contrast cu Spirache şi Gena se definesc restul personajelor. Lui Bogdan Matei (Rădulescu Nercea) îi iese un politician seducător, mereu flirtând, mereu bravând, mereu sărutând mâini şi conjugând afacerile cu amorul. Roxana Caraiman (Sarmisegestusa) şi Alexandra Bandac (Dacia) se înscriu în zona personajelor vizibile, vocale, actriţe ce oferă publicului de la Ateneu bucuria unui picior gol şi a unei feminităţi …răsturnate! Roxana, bunăoară, schimbă trei sau patru ţinute vestimentare, spre deliciul unui segment foarte clar de spectatori. În fine, Ionuţ Gânju, Tiberiu Enache, Tudor Gurămultă, copilul Luca Știrbu şi căţelul Pufy sunt ceea ce trebuie să fie – pete de culoare în cromatica unui spectacol colorat.

„Titanic Vals” e un spectacol util din mai multe motive: prilejuieşte (re)întâlnirea cu unul dintre textele clasice ale dramaturgiei româneşti, pune la lucru câţiva actori tineri care au nevoie să fie jucaţi şi, nu în cele din urmă, dă prilej de satisfacţie reală unui public pe care tot mai mulţi regizori îl cam neglijează: publicul larg!

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)