CRONICA LUI CĂLIN: Peisaj descompus cu iepuri şi amintiri improbabile
Nu mai e mult până la final. Un iepure gigantic intră în scenă şi începe să danseze, după ce, senin, ni se confesează: este un iepure european şi e cât se poate de firesc să-i fie frică de tot felul de chestii, inclusiv de pisici. Apariţia e prietenoasă, însă intuieşti în ea ecourile neliniştitoare ale grotescului. Rozătorului îi cad mai întâi labele din faţă, apoi, cu un zgomot sec, imensul cap se rostogoleşte, zvâcnind. Grumazul sângeriu, spasmele, imaginea decapitării te aruncă în plină halucinaţie. E imaginea cea mai puternică din spectacolul lui Alexandru Dabija, „Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin”, de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi.
Mărturisesc că nu am avut acces la textul original al lui Davide Carnevali, aşa încât îmi rămân străine datele de adâncime ale parteneriatului de idei dintre dramaturg şi regizor. Textul pe care l-am „citit” în spectacol este unul profund, sensibil, cu acel flux continuu de deschideri ce asigură, prin invitaţia la pluri-interpretare, valoare şi validitate pe termen lung. Trei personaje – bătrânul tată, fiul devotat şi doctorul ce supraveghează scena – sunt implicate într-un efort intens de recuperare a memoriei pierdute. Fiecare o face dintr-o perspectivă personală: doctorul, cu o curiozitate de tip ştiinţific, dând indicaţii, încercând mereu să producă ocazii de declanşare a amintirilor; fiul, un amestec de compasiune, zădărnicie şi revoltă în faţa acestei stări a naturii umane; bătrânul, pacient în descompunere, uneori predat neantului, alteori traversat de disperarea de a nu-şi putea aminti sau, din contra, torturat de umbre ce nu pot fi uitate.
Într-o confuzie generală, bine organizată, spectacolul debutează cu încifrări ale identităţii personajelor. Treptat, din fragmente de sens, puse cap la cap de un spectator invitat să iasă din pasivitatea receptării, scenariul începe să prindă noimă. Tatăl este cel ce i se adresează fiului cu apelativul „tată”, în vreme ce fiul este cel chemat să-l ţină de mână, ca pe un copil, pe tatăl care tocmai l-a visat pe diavol. Degradarea, descompunerea, disoluţia raţiunii ni le desenează Dabija cu un fel de cruzime blândă ce dă tonul general al „Variaţiunilor”. Tatăl e bântuit de coşmaruri, aşchii de amintire îl rănesc mereu, face pe el, îi e frică, aruncă mâncare pe o uşă interzisă, ce nu se va mai deschide niciodată, e gata să dea foc casei, dă noi sensuri obiectelor casnice, cu furculiţe ce devin pistoale, navighează fără nicio busolă între condiţia de om şi cea de mecanism stricat, mixează timpul şi spaţiul, într-un melanj trans-logic, trans-uman. Întreaga montare e axată pe radiografierea atentă a fluxului şi refluxului memoriei, pe punerea în discuţie a atât de subtilei dialectici între ceea ce se vrea uitat şi ceea ce se uită de la sine, între memoria ca acuzare şi memoria ca apărare. Kraepelin (1856-1926), specialistul german în demenţă senilă, devine un pretext pentru o amplă şi mereu actuală dezbatere despre abisurile ce ne bântuie.
O avalanşă de noi nuanţe apare din momentul în care ceea ce am putea numi „problema lui Kraepelin” se deschide către un trecut ce depăşeşte individualul, către o problematică a înseşi istoriei noastre. Angoasele personajului principal se înrădăcinează în tonurile alb-negru ale unui război pe care, cândva, protagonistul, printr-un tertip (o inventată operaţie de apendicită şi mituirea comisiei medicale cu un iepure), l-a refuzat. L-a refuzat pentru că iubea viaţa, pentru că nu voia să moară, pentru că era îndrăgostit, pentru că …era om. Haosul din prezentul mental al personajului poartă în sine ecourile unei istorii haotice, cu Robert Schuman, cu „Die Gedanken sind frei”, cu ritualuri ale armatei japoneze, cu oraşe ce îşi tot schimbă apartenenţa statală, cu ruşi, cu americani, francezi, germani, într-un pelerinaj spre trecut redat audio-vizual prin proiecţii video sau prin undele unui străvechi aparat de radio etc. Kraepelin a refuzat războiul, însă războiul nu l-a refuzat pe Kraepelin. Iepurele de companie al soţiei sale, speriat de o pisică, se refugiază pe câmpul din spatele casei. O bombă spulberă fericirea şi generează, peste decenii, ireparabile traume. Metafora iepurelui devine esenţială. Iepurele e hrană, e semn al fericirii de altădată, dar şi al fricii. Apariţia finală a iepurelui gigantic, după ce tocmai se termină o secvenţă/ reţetă de gătit iepure, semnifică o exorcizare a fricii. Frica e adusă la suprafaţă, prezentată explicit, distrusă. În urma acestei operaţiuni psihanalitice, tatăl nu-i mai spune „tată” fiului, ci „băiete”, iar în loc de diavol îl visează pe Dumnezeu. Vindecarea pare că a venit, însă e mult prea târziu. Biologicul, chiar dacă despovărat de traumă, este la asfinţit…
Ideile de spectacol ale lui Dabija se împlinesc în scenografia semnată de Dragoş Buhagiar. Scena, organizată pe orizontală, înfăţişează o locuinţă, cu delimitări imaginare între bucătărie, living şi dormitor. Nota comună a acestei scenografii este accentul pe ilustrarea secvenţelor temporale diferite. Domină obiectele atinse de vechime (mobilier de epocă, un străvechi aparat de radio, două ceasuri de pe vremea bunicilor, o multitudine de alte dovezi obiectuale ale unui trecut îndepărtat). Le secondează obiecte dintr-un trecut recent (un aragaz, un frigider demodat etc.), şi, în fine, obiecte ale prezentului (plasmă, laptop, cameră video etc.). Toate aceste secvenţe temporale diferite coexistă armonios. Densitatea obiectuală trimite la preaplinul unei memorii, iar amestecul de temporalităţi intensifică senzaţia de diluare a prezentului. Scena e dominată central de un tablou de mari dimensiuni care, rând pe rând, îşi modifică semnificaţiile: oglindă (în care refuză să privească protagonistul), ecran (pe care se proiectează live interviurile pacientului sau se derulează secvenţe documentare din post-belic), fereastră ce izolează cabina doctorului. În dreapta, urmele unui tablou care a dispărut, un loc gol pe care se afla cândva ceea ce ar trebui să indice, deopotrivă, „firul roşu” al istoriei personale şi colective, o piesă lipsă dintr-un puzzle esenţial ce nu se mai lasă a fi rezolvat. E o absenţă minunat subliniată, cu o forţă impresionantă. În imediata vecinătate a acestei absenţe se află uşa interzisă, prin care nu se intră şi nu se iese, blocajul definitiv. Frânturile de video-mapping animă peisajul imobiliar. Un fragment melodic (Cloud Cult, „Sleepwalker”), blând, calm, însă, în acelaşi timp, neliniştitor amprentează fonic, aproape obsesiv, acest univers monadic.
Înclin să cred că rolul Tatălui e unul dintre cele mai complexe roluri în care l-am văzut pe Călin Chirilă. Este o compoziţie dificilă, în care senectutea, demenţa, neputinţa, spaima, revolta, deznădejdea sunt punctate cu sensibilitate şi implicare. Atent lucrat, în detaliu, personajul ni se relevă în toată drama sa, în toată mizeria sa umană, în toate scindările sale. Tremurul unei mâini, bâjbâitul după o clanţă care nu mai e acolo, reluarea mecanică a unor replici, indicarea ezitantă către tabloul-absenţă, aruncatul cu mâncarea din gură în uşa care nu se deschide, imitarea diavolului şi a iepurelui – sunt „mărunţişuri” inventate de acest actor special, puternic. E adevărat, nu toate sub-rolurile în care se vede pus Tatăl sunt satisfăcute la aceleaşi altitudini valorice, însă, pe ansamblu, cred mult în acest personaj. În rolul Fiului, Doru Aftanasiu este un foarte bun servant al lui Chirilă. Personajul său este unul îngândurat, plecat într-o aventură a devoţiunii filiale, dar şi a nevoii de a înţelege ce se întâmplă, un christ răstignit pe această cruce a neantului interior. Aftanasiu echilibrează corect postura de personaj aflat la dispoziţia altcuiva cu cel de personaj independent, întors către sine. Produce câteva momente de solitudine tulburătoare. Doctorul lui Ionuţ Cornilă e unul implicat, preocupat de subiectul studiului său, însă prins el însuşi în hăţişurile unei personalităţi misterioase, auto-reflexive.
Rezumând, cred că „Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin” e un spectacol cu potenţial uriaş. Profund, bogat în sensuri, generos sub aspect vizual, dominat de delicateţea discretă a unui regizor ce manipulează subtil personaje fragile, asemănătoare bibelourilor pe care Buhagiar ne lasă să le întrezărim în una din vitrinele de fundal. Poate fi un spectacol reprezentativ pentru istoria recentă a Naţionalului ieşean.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Variaţiuni pe modelul Kraepelin, de Davide Carnevali. Regia: Alexandru Dabija. Scenografia: Dragoş Buhagiar. Asistent regie: Delu Lucaci. Asistent scenografie: Ioana Smara Popescu. Ilustraţie muzicală: Sleep Walker (Cloud Cult), Toccata per arpa ed orchestra d’aechi (Domenico Paradisi). Distribuţia: Călin Chirilă (Tatăl), Doru Aftanasiu (Fiul), Ionuţ Cornilă (Doctorul), Radu Homiceanu. Data premierei: 19 februarie 2015.
• Cronică semnată CĂLIN CIOBOTARI
Loading ...
