CRONICA LUI CĂLIN: „Aferim”, un coşmar post-mortem al lui Sergiu Nicolaescu
Cameră fixă, pe trepied, focusând un picior de plai. Ciulinii de pe Munţii Dobrogei, legănaţi de vânt, tremură sub un cer atemporal, în care nu e clar dacă a locuit vreodată cineva. Se aud voci. De undeva din stânga, ca din neant, apar două personaje, călări. Traversează câmpul vizual decupat de cameră. Trec agale, devenind tot mai mici, până când se topesc undeva în dreapta. Aceeaşi cameră pe trepied, aceleaşi două personaje, afundându-se în adâncimea ecranului… Aşa începe şi aşa se termină „Aferim”, filmul lui Radu Jude, despre care, naiba ştie de ce, am senzaţia că a devenit deja un film clasic.
Ţara Românească, 1835. Zapciul Constandin şi fiul său, Ioniţă, caută un ţigan rob, fugar de pe moşia boierului Iordache Cândescu. Slavă Domnului, în sfârşit un film care nu e despre comunism! Dar despre ce e este filmul acesta alb negru, în care calofilia se îmbină cu un realismul brutal, culminând cu cruzimea unui boier care îşi castrează sclavul, un film în care o lume de basm şi o lume de rahat coexistă cu seninătatea cerului dobrogean? Despre ce este filmul acesta în care replici pe care le ştim din Anton Pann, Costache Negruzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri ş.a. se întrepătrund cu fireştile înjurături ale unor oameni simpli care se comportă „ca-n viaţă”? Despre ce este filmul acesta pe care îl privim cu uimire, consternare şi jena de a admite că da, robia, intoleranţa extremă, îndobitocirea, sunt date recente din fondul nostru ontologic, ecouri ce îşi fac loc în atitudinile, acţiunile, gândurile noastre de aici şi de acum?
Priveşti „Aferim”-ul şi, dacă eşti suficient de sincer, te întrebi stupefiat: cum a fost cu putinţă aşa ceva? Cum a fost cu putinţă ca, în urmă cu mai puţin cu două secole, abdicarea de la umanitate, retardul civilizaţional, xenofobia, desconsiderarea femeii să fi fost atât de manifeste?! Filmul lui Radu Jude este, categoric, un film de epocă, minuţios conceput, un document istoric ce face proba apucăturilor unui veac şi ale unei naţii despre care ştiam, ce-i drept, dar la care nu am meditat niciodată serios, ca şi cum nu ne-ar fi privit în mod direct sau care, ca orice temă tabu, trebuie lăsată în sertarele istoriei.
E o componentă majoră a „Aferim”-ului discursul acesta discret, dar pregnant asupra unor cauze ale căror efecte suntem. Preoţii lui Radu Jude sunt diformi, groteşti, siluete de ev mediu, puşi pe blesteme, înconjuraţi de draci, ei înşişi diavoli deghizaţi în sutane ce paralizează raţiunea. Preoţii propovăduiesc idei precum cea cu „jidovii care nu sunt oameni” sau mitologii precum cea cu originea ţiganilor sau greşeala din construcţie a evreilor (evreul ca încercare eşuată a lui Dumnezeu de a-l crea pe om!). Feţele bisericeşti sunt omniprezente, le găsim până şi la bâlciuri, arhaicul nostru dezmăţ (un cadru superb, cu un astfel de preot trecând cu o gâscă sub braţ!). Robia ţiganilor, apoi, nu e banală metaforă. Asemenea animalelor, stau într-un colţ al pieţei aşteptând să fie vânduţi. Țiganii au astfel un statut pur animalier (castrarea lui Carfin e similară castrării unui porc, dacă nu o interpretăm şi mai sever, ca o simbolică tentativă de etnocid) sau obiectual, instrumental (inclusiv sexual). Legile ţării (pravilele), ca şi azi, nu au nicio relevanţă pentru mai marii timpului (boierul Iordache, bunăoară). Șpaga, gheşeftul, învârteala şi combinaţia, egoismul funciar (zapciul nu crede că e treaba lui să dea ajutor unui trup uman care încă mai mişcă şi rezolvă problema castrării, şocantă pentru fiul său, în cuvintele „doar nu era frate-tu!”), misoginismul (recomandat inclusiv de cărţile noastre sfinte) etc. – cu toate ingrediente ale unui „ethos românesc” pe care am fost învăţaţi că trebuie să-l rostim rotunjindu-ne buzele.
Filmul lui Jude desacralizează o întreagă istorie pe care comunismul ne-a livrat-o ca fiind cea mai bună dintre istoriile posibile. N-aş vrea să-mi imaginez un film despre epoci ceva mai îndepărtate, precum cea a sfântului Ştefan cel Mare. Ar fi, probabil, de-a dreptul insuportabil sentimentul că ne originăm în …neant.
Impresia de film documentar e, spuneam, constantă. Ea provine fie din distanţările pe care şi le asumă regizorul prin stilul de filmare (a se vedea începutul şi finalul filmului), fie din anumite imperfecţiuni ale unor secvenţe, amintind privitorului că vede totul prin intermediul unei camere de filmat (scintilaţiile ce apar la un moment dat), ba chiar şi din fulgurante senzaţii că, pe alocuri, vizionezi un material brut în care replicile, artificial îmbinate, ar fi cerut câteva duble în plus. Ca să nu mai vorbim despre opţiunea de alb/negru. Mai mult decât un film documentar, „Aferim” este şi un film de artă, un film de autor în sensul cel mai înalt al acestei sintagme. Fără a se dori ostentativ elitist, filmul are o culturalitate de cea mai bună calitate, propunând o serie de „citări” savuroase pentru publicul pregătit să redescopere frânturi din clasicii unei întregi literaturi. Se adaugă fineţea unui scenariu-colaj (co-autor Florin Lăzărescu), alcătuit din revizitarea (deloc tehnică!) a unor peisaje lingvistice de veac XIX şi asamblarea lor într-un discurs coerent, cât mai apropiat de presupusa realitate istorică. Calitatea artistică a imaginilor, de care ţi se face dor când ţi le aminteşti, picturalitatea remarcabilă, folosirea contrastelor şi a efectelor bicromiei, fac din „Aferim” o operă cinematografică de top. E şi motivul pentru care nu cred foarte mult în succesul de public al producţiei în discuţie. Deşi, dacă în fiecare an am avea un astfel de film, poate că am reuşi să ne eliberăm din prizonieratul filmelor cu reţete prestabilite…
Aş vrea să insist asupra celor două personaje centrale, zapciul şi fiul său (Teo Corban şi Mihai Comănoiu), în care par să se esenţializeze multe calupuri de „românism” în stare pură. Lui Teo Corban îi iese un personaj de o complexitate indiscutabilă. E la finalul unei vieţi în care a văzut multe, fiind, cum s-ar spune, „uns cu toate alifiile”. Un pic de frică de Dumnezeu, un pic de scârbă de preoţime, respectuos faţă de vicii cărora le dă ce-i al lor, cu o atitudine mereu bivalentă faţă de lege (pe de o parte vorbeşte despre pravile ca despre legi imuabile, pe de altă parte nu se sfieşte să vândă „la negru” un copil de ţigan sau să-şi mituiască omologul, zapciul din plasa vecină). Există, însă, suficiente locuri în care sunt devoalate şi luminile profunde ale lui Constandin; le întrezărim un scurta scenă în care, cu un craniu de animal în mână, zapciul, asemenea unui Hamlet local, meditează la viaţă şi la moarte, sau în plânsul pe care fiul său nu şi-l poate defel explica („Haide, bre!”). Are, evident, un sentiment al dreptăţii (insistă pe lângă boier, încercând să-i arate că vina nu e doar a ţiganului Carfin, ci, în primul rând, a boieroaicei care a poftit la sex), însă, în acelaşi timp, lupta cu morile de vânt nu îl caracterizează. Realist, e un fel de Moromete de veac XIX (încântătoare intertextualitatea cu filmul lui Stere Gulea) care a priceput cam cum stau lucrurile şi cam cum bate vântul prin acest spaţiu ondulatoriu (deal-vale, aferim, Lucian Blaga!) în care îşi aruncă frecvent scuipatul! Pe final, ultimele replici ale zapciului care vorbeşte despre o altă viaţă şi despre nevoia de odihnă mi-au amintit de un unchi Vanea încă nenăscut (nu e singura trimitere la Cehov)… Admirabil este dezvoltată relaţia tată-fiu, cu un Ioniţă care, departe de a fi un Teodosie a lui Basarab, reprezintă, totuşi, un caz interesant de filiaţie. Va fi Ioniţă o copie fidelă a părintelui său sau va reprezenta un progres de mentalitate, o dovadă a evoluţionismului generaţionist?!
În rest, nu cred că există, în tot filmul, personaj (din cele câteva sute) lipsit de individualitate, de personalitate şi de pitoresc. E un film despre care s-ar putea scrie o carte…
De ce 90 la sută dintre români vor oră de religie în şcoli? De ce „castrarea” etnică se va mai practica multă vreme, mult mai subtil, mult mai pervers? De ce minunatele orizonturi naturale, ale plaiurilor româneşti, sunt arareori dublate de orizonturi personale? De ce atât de mulţi români critică deja acest film, simţindu-se lezaţi de temă, de abordare? Uitaţi-vă la filmul lui Radu Jude şi veţi înţelege de ce! Evident, îl puteţi urmări ca pe un western autohton, cu zapcii în loc de şerifi şi cu ţigani în loc de indieni. Și sigur, până la urmă, puteţi molfăi şi pop corn, digerând la pachet insatisfacţia absenţei happy-end-ului viu colorat şi savoarea porumbului american. Apoi, categoric, puteţi scrie pe forumuri enunţuri antisemite, folosind naţionalismul acela bărbătesc pe care, nu-i aşa, ni l-a predat inclusiv sfântul Eminescu. În fine, ca să vă scoateţi pârleala, musai trebuie să mergeţi la un „3 D”, cu efecte speciale…
Revin, însă: despre ce este filmul lui Radu Jude? Eu cred că e mai degrabă despre o întrebare, decât despre un anume răspuns! Cine suntem cu adevărat? Răspunsul e, desigur, individual… Eu mi l-am dat deja… Ce-i drept, în deplină singurătate! A, şi încă ceva! Oare ce-ar fi spus Sergiu Nicolaescu după ce ar fi văzut acest film?!
• Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
Bă, ăsta, tu ai gândit înainte de a scrie sau te-ai aruncat direct asupra tastaturii ca să meriţi banii de la năimiţii lui Soros? Bă boule, ia-i şi-i citeşte mai întâi pe paşoptişti decât să-ţi dai cu presupusul într-un subiect la care eşti varză. Şi explică-mi, tâmpitu’ naibii, cum mă-sa se făcea de aşa-zişii “sclavi” plăteau… impozit? Auzi, îşi dă cu părerea despre istorie expertu’ pulii, după ce s-a documentat vizionând… un film artistic de doi bani. Başca amănuntul că n-ai urmărit, băi ăsta, nici un film de-al lui Nicolaescu. Îi bagi în cârcă lui Nicolaescu toate filmele pe care le-ai văzut tu! Tu şi gaşca ta de comunişti împuţiţi! NMarş la Moscova, la Komintern, pocitanie!