CRONICA LUI CĂLIN: Jupân Dumitrache, un Don Quijote de Bârlad
Recunosc, m-am dus la spectacolul Teatrului bârlădean fără prea mult entuziasm. Mă aşteptam la „O noapte furtunoasă” pe înţelesul tuturor, cu acele compromisuri majore făcute unui public despre care se crede că nu vrea decât să râdă prosteşte. Plus că, personal, încă mai am sechele de la montarea lui Alexandru Dabija (Teatrul Naţional Iaşi, „O noapte furtunoasă”) când, pentru prima oară, Caragiale mă îngreţoşase. Ca să nu mai spun de „Scrisoarea pierdută” a lui Cornişteanu… Nu reiau subiectul, din motive de auto-protecţie.
În treacăt fie spus, am mai observat ceva în toţi anii aceştia în care scriu despre teatru. Opinia pe care ţi-o faci despre un spectacol depinde în bună măsură de aşteptările cu care intri la acel spectacol. Desigur, deziluziile crunte sau bucuriile surprinzătoare sunt şi ele posibile, însă tonul general al aprecierilor tale critice depinde de anumite seturi de prejudecăţi, dobândite în timp. Una din ele e să nu judeci excesiv de aspru regizori aflaţi în „altarele” teatrului românesc, acei sfinţi care sunt dincolo de bine şi de rău. Ei n-au cum greşi, pot doar produce chestii atât de sofisticate şi subtile încât tu, sărmanul muritor, nu le pătrunzi sensurile. La polul opus, o altă prejudecată e de a trata cu superficialitate sau cu arogantă toleranţă, producţiile unor teatre mici, cu bugete vai de steaua lor, semnate de regizori împăcaţi cu soarta lor de „angajaţi” pe veci şi eşuaţi undeva în anonimatul prezentului.
În fine, să revin! În sala Ateneului Tătăraşi din Iaşi, public pestriţ. De la oameni de teatru, la locuitori obişnuiţi ai cartierului, veniţi să-l asculte pe nenea Iancu. Atmosferă bună, nimic de zis, chiar dacă, în spatele meu, o doamnă profesoară de limbă română spunea replicile anticipat, vrând ca dobitocul ei de bărbat să vadă cât e ea de cultă, şi chiar dacă măicuţa din primul rând pleca la răstimpuri ruşinată privirea inhibându-ne pe toţi „civilii” din preajma ei.
Primele impresii ale spectatorului sunt generate de scenografie, una ce aduce în centru schela, şantierul, spaţiul în devenire. O pânză mare, murdaăă de vopsea, separă un plan al văzutului de un altul al presupusului. De altfel, acţiunile vor fi mereu tranşate în acest spaţiu al dublului, invitând imaginarul la formularea de ipoteze despre ce se întâmplă „dincolo”. O masă rustică, scaune, apoi, în dreapta, un colţ de budoar, nişte scări. În fundal, poartă şi gard în mărimi naturale. E, desigur, o scenografie ce aminteşte de cea a lui Dragoş Buhagiar (aceasta din urmă mult mai complexă, totuşi) de la „Noaptea” ieşeană citată mai sus. Scena, pragmatic organizată (scenografia Sandu Maftei), cu acel plan pe verticală al pânzei pomenite, are simplitate şi logică. Fără a oferi aluzii în privinţa aerului de mahala, scenografia propune mai degrabă un mediu rustic-burghez, suficient însă pentru a-i servi pe regizor şi actori.
N-aş zice că e un spectacol de regizor. Marele merit al acestuia (Marcel Anghel) este, cred, distribuţia şi, de ce nu, tocmai abţinerea de la surplusul de idei spectacologice care pot dăuna unor texte ce trăiesc prin ele însele. La asta se adaugă buna conducere a actorilor şi atenţia pentru un ritm susţinut, păstrat cu brio de la început până la final.
Un foarte straniu Jupân Dumitrache (Sorin Ghiorghe), înalt, subţire, dar viguros, cu mustăţi pe care şi le răsuceşte cu nervozitate, vibratil şi surescitat, trimite prin comportamentul fizic la Don Quijote. Nu aluziv, ci aproape la modul explicit. Are gesturi fine, îşi duce nobil degetele la tâmplă, degajă o anume feminitate şi face din „onoarea de familist” o chestiune pur cavalerească. Candid, parolist, bine intenţionat, Jupânul lui Ghiorghe contrariază la început, intrând în conflict cu prejudecăţi precum cele despre care scriam la începutul acestui text. Nimic vulgar, nimic de mahala, cavalerism avant la lettre. E nebun, însă o nebunie înaltă, „organizată”, a celui care ne arată, cu rindeaua, pe masă, traseele „bagabontului” pe o hartă imaginară. În acest context, Nae Ipingescu (Alex Savu) nu poate fi altcineva decât un Sancho Panza autohton, ceva mai viclean decât orginalul şi mult mai vicios, preocupat prioritar de litruirea vinului de prin sticle. În Ipingescu pare să să se simtă respiraţia îmbibată de alcool a încă nenăscutului cetăţean turmentat. Lectura gazetei poate fi echivalată cu o lectură a romanelor cavalereşti, iar morile de vânt cu tortura psihologică la care se supune de unul singur Titircă Inimă (nu prea) Rea. Devine Veta (Petronela Ene), în paradigma aceasta cervantesiană, o Dulcinea del Toboso? Categoric, interpretarea se poate desfăşura şi pe această direcţie, deşi actriţa bârlădeană imprimă mai mult rafinament şi mai multă feminitate decât ne putem imagina că ar fi avut ţăranca-ideal al lui Don Quijote. Chiriac (George Sobolevschi) e şi el torturat de un imaginar intens; pulsiunile erotice se combină cu o anume labilitate structurală. E un tip emotiv, sensibil, impulsiv. N-am înţeles de ce vorbeşte pe alocuri cu accent moldovenesc. Ramonei Părpăliţă îi iese un Spiridon isteţ, omniprezent, ai cărui ochi iscoditori supraveghează scena. În rolul Ziţei, Irina Grăjdeanu produce un personaj viu colorat, însă destul de neunitar: vulgară în prima parte (când se aşează, îşi desface mereu picioarele), o regăsim transfigurată spre final, aproape o doamnă în toată puterea cuvântului. Sarea şi piperul „Nopţii” bârlădene le asigură, însă, Rică Venturiano, minunat interpretat de Cristian Todică. E un personaj complet, savuros, excelent definit şi asumat, retro şi, totuşi, atât de actual, anunţând în „fătălăul” mânjit cu var venalităţile de mai târziu ale politicianului matur…
E un spectacol cinstit, curat, plin de viaţă, montat cu delicateţe şi bun simţ de un regizor care nu vrea să se pună pe sine în valoare, ci pe Caragiale, cu lumile lui şi ale noastre…
Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad – „O noapte furtunoasă”, de I.L.Caragiale. Regia: Marcel Anghel. Scenografia: Sandu Maftei. Distribuţie: Sorin Ghiorghe (Jupân Dimitrache), Alex Savu (Nae Ipingescu), George Sobolevschi (Chiriac), Ramona Părpăliţă (Spiridon), Cristian Todică (Rică Venturiano), Petronela Ene (Veta), Irina Grăjdeanu (Ziţa). Spectacol vizionat la Ateneul Tătăraşi, 20 martie 2015.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
