Cronica lui Călin: Povestea unui leneş şi a mai multor proşti

Ce e mai grav? Să fii leneş sau să fii prost? Aceasta pare întrebarea – explicit enunţată la un moment dat – care traversează de la un capăt la altul spectacolul lui Constantin Brehnescu de la Teatrul „Luceafărul” Iaşi, „Povestea unui om leneş”.

Scenariul pe care ni-l propune de data aceasta regizorul (un regizor a cărui istorie personală se confundă cu istoria Teatrului „Luceafărul”, instituţie ajunsă la 65 de ani) foloseşte povestea omului leneş drept pretext pentru o investigaţie artistică a viciilor la români, cu accent pe aceste două componente: lenea şi prostia. Din panoplia de figuri creionate de Ion Creangă sau de creativitatea populară în general, Brehnescu extrage o serie de decupaje narative menite a se îmbina într-un colaj unitar şi semnificativ. Astfel, pe lângă faimosul om leneş, ni se propun frânturi din alte poveşti faimoase, de la drobul de sare până la cele aflate în zodia lui „Au fost odată un moş şi o babă”. Intertextualităţile sunt fin şi ironic asamblate, având ca fundal mobil o atmosferă popular românească, în care tradiţia şi năravul, înţelepciunea şi stupizenia coexistă fermecător.

Omul leneş, închipuit sub forma unei păpuşi, e prezent în scenă de la început până la final, însă arareori se ridică din căruţa rustică în care îşi doarme viaţa; această opţiune regizorală face din el un fel de „schelet din dulapul” nostru naţional, conferindu-i un titlu de generalitate demnă de a pune pe gânduri. E mai degrabă o schiţă decât un personaj concret, un profil cu linii indistincte ce poate adăposti o diversitate de indivizi. Comunitatea îl conţine, ca pe un organ de care cu greu te poţi debarasa. E drept, uneori uită de el, alteori îl înţeapă (la propriu şi la figurat), uneori îşi propune să scape de lene, apoi execuţia se amână, dintr-un fel de solidaritate (mai mult de nărav, decât creştinească) cu cel ce are pretenţia ca posmagii să-i fie muiaţi.

Incursiunea în universul acesta popular-magic propune, pe lângă fotograme ale statului degeaba, mâncatului de sămânţă sau privitului în gol de pe prispa casei, evocări ale străvechilor obiceiuri teatrale (casa de păpuşi), relaţia păpuşar – păpuşă (o păpuşă supraveghează scena, de undeva din spatele gardului, muzică (inclusiv muzică live), dansuri populare şi aşa mai departe. Limbajul pe care îl utilizează personajele este unul în care arhaismele se insinuează în vorbirea curentă, însă într-un mod foarte natural. Conştient de importanţa acestui capitol, Brehnescu arhaicizează cu măsură, astfel încât copiii să ceară cât mai puţin ajutorul părinţilor în decodificarea unor termeni învechiţi. În treacăt fie spus, universul fonic al spectacolului este unul complex, de un mare succes bucurându-se soundurile animaliere (cucurigări, răgete, behăieli etc.).

Organizarea spaţiului de joc (scenografia e semnată de Viorica Perju) este în deplin consens cu pariul regizorului de a reînvia satul românesc. Scena este delimitată prin pânze cu motive tradiţionale româneşti, dispuse pe verticală. Printr-un fundal pictat, scena se deschide cu o imagine panoramată a piciorului de plai pe care e răsfirat satul. Un obiect scenic cu importanţă majoră este rusticul atelaj în care zace, pe soare şi pe ploaie, omul leneş (obiect poate prea puţin pus în valoare). O poartă bucovineană delimitează curtea de vecinătăţi. Peisajul e completat de un fragment de casă, rustice taburete şi, excelentă idee!, o încântătoare floare a soarelui ce va fi devorată la un moment dat de iubitorii de vorbă lungă din spectacol. Totul e învăluit, rând pe rând, de luminile dimineţii şi ale amurgului, ori de griurile unei furtuni năprasnice de vară…

Personajele lui Brehnescu sunt excelent asumate, de o diversitate ce conferă ritm şi culoare spectacolului. Nu-i chip să te saturi de păpuşari, gospodari, vecini, vecine, soacră, nevastă, mire, mireasă, popă, stăpân, slugă şi mulţi alţi „români” care invadează scena, revărsaţi parcă dintr-un „car cu boi” atât de specific lui Creangă şi spiritului ludic românesc. Din distribuţie, l-aş remarca pe Viorel Vârlan, un fel de gospodar al satului, personaj lucid, dar riscând să se contamineze de prostia din jurul său, uluit şi exasperat de limitele mereu depăşite ale acestei prostii, vocal şi prompt, capabil să guste un spectacol de păpuşi, însă primul care decide amânarea spânzurării omului leneş. În jurul său se coagulează satul românesc, cu bunele şi relele sale, în jurul său parazitează o soacră leneşă şi şmecheră (Doina Iarcuczewicz) şi o nevastă toantă (Iulia Deloiu Trif). Demne de tot interesul sunt apariţiile lui Toma Hogea, în ipostaza omului care încearcă să prindă soarele în oboroc şi în cea a unui inconfundabil popă autohton, care stropeşte, din belşug, cu aghiazmă în scenă şi …în public. Foarte pitoresc şi expresiv este Ionuţ Gânju, mai ales în secvenţele în care devine protagonistul tradiţionalei noastre cutii cu păpuşi.

E un spectacol reuşit, viu colorat, pulsatil, cu adresabilitate generală. Dezamăgeşte, poate, pe spectatorii care vin doar pentru povestea omului leneş, însă oferă satisfacţii cu duiumul (sau cu oborocul!) celor dispuşi să deguste o oră de poveste românească autentică…

Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” – „Povestea unui om leneş”. Adaptare după Ion Creangă de Constantin Brehnescu. Regia artistică: Constantin Brehnescu. Scenografia: Viorica Perju. Muzica: Radu Ştefan. Distribuţia: Toma Hogea, Viorel Vârlan, Gigi Şfaiţer, Cătălin Cucu, Ionuţ Gânju, Cristian Gheorghiu, Paul Sobolevschi, Doina Iarcuczewicz, Iulia Deloiu Trif, Raluca Pintilie, Ionela Arvinte, Carmen Mihalache. Spectacol vizionat în data de 29 martie 2015

Text semnat de Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)