Cronica lui Călin: Auroră boreală cu suflete pe pantă …
E a doua oară într-un an şi ceva când sunt pus în situația de a scrie despre piesa lui Cariani, Almost, Maine!. În 2014, la Iaşi, mă întâlneam prima oară cu textul acesta, în formula unui spectacol de bar (Undeva, departe…), în două personaje, cu o regie semnată de Ovidiu Ivan. Eram convins, la acea vreme că, prioritar, e un text despre dragoste. Recent, la Teatrul arădean, Antonella Cornici, în spectacolul ei Atât de aproape, încă…, m-a convins că, în debutul acesta dramaturgic al actorului Cariani (2004), dragostea este doar unul dintre drumurile pe care poţi să o apuci. Jucat la Sala Mare a Teatrului „Ioan Slavici” Arad, Almost, Maine! îşi probează calităţile de text complex, ce se poate deschide către o tematică foarte diversă din care regizoarea ieşeană a ales să deplaseze accentul de pe ideea de dragoste pe cea de aşteptare. La Cornici, toată lumea aşteaptă ceva/ pe cineva. Bărbaţi părăsiţi într-un trecut îndepărtat aşteaptă la nesfârşit întoarcerea unor femei ce le rămăsese datoare cu un răspuns, alte femei îndrăgostite aşteaptă iubire de la nişte bărbaţi asemenea unor „puzzle-uri de stele reci”, turiştii aşteaptă aurora boreală, acest Godot nordic a cărui apropiere face ca sentimentele să o ia razna, aurora boreală, prezenţă tăcută, pare că aşteaptă şi ea ceva de la oamenii aceştia ciudaţi, rămaşi cu privirea către cer, şi aşa mai departe.
Înainte de toate, e de spus că montarea arădeană este, în mod declarat, o adaptare. Una destul de fidelă „spiritului” piesei, cu o serie de tăieturi menite să simplifice şi să dea fluenţă spectacolului (dispare, de exemplu, printre altele, scena barului, poate cea mai puţin atractivă din textul iniţial), dar şi cu câteva adaosuri de „corpuri” textuale străine, utile diverselor mize de moment ale regizorului. Principala intervenţie pe text constă în decuparea din pluralitatea de personaje a unuia ce va deveni personajul liant, scriitorul rămas aici, în Nord, într-un „acasă” rece, în care îşi trăieşte singurătatea. E o soluţie inteligentă pentru că redimensionează întregul scenariu. Publicului i se lasă opţiunea de a decide dacă îşi asumă poveştile lui Cariani ca bucăţi narative de sine stătătoare sau dacă urmează gândul regizorului legându-le într-o naraţiune unitară ce se doreşte o privire secvenţială asupra vieţii unui singur om. Nu e o opţiune oferită „pe tavă” spectatorului. Presupune un efort de concentrare, capacitatea de a face anumite conexiuni între fapte, nume, biografii ale personajelor. Indiscutabil, însă, în felul acesta spectacolul câştigă în complexitate.
Cuplurile lui Cariani încetează a mai fi simple exemplificări ale diferitelor ipostaze în care te pune dragostea, păstrându-şi, însă, aerul straniu, poezia, tangajul discret al apropierii şi depărtării sufleteşti. Cadrul acţional nu e unul oarecare, căci totul se petrece în plin deranj ontologic iscat de aurora boreală. Un fenomen natural generează alte fenomene de natură psihologică: femeia cu inima frântă, pe care şi-o poartă în rucsac, bărbatul care nu simte dragostea până când nu ajunge să experimenteze dragostea, personaje care îşi înapoiază afecţiunea în sacoşe de cadouri sau îngrămădite în …cercul unei verighete… Tot acest joc cu metafore concrete cu care jonglează dramaturgul este prelungit de regizor prin foarte spectaculoase proiecţii interactive: inimi de diferite dimensiuni, stele, casele din Maine ce se desenează parcă de la sine etc, alternanţe cromatice, la care se adaugă fundalul aurorei, rece, fascinant, mereu în devenire…
Dar Almost, Maine!-ul arădean mai produce un personaj, unul pe care l-aş numi „personajul pantă”. Singurul element de decor al spectacolului este o pantă de mari dimensiuni (7 pe 9 metri, cu înclinaţie destul de mare), complet albă, formată din trei plăci unite între ele prin două tobogane. Această pantă e îmbrăcată în light design-ul lui Lucian Moga, dar şi cu mişcarea scenică pusă la punct de Andreea Gavriliu, până într-acolo încât, în unele momente, pare că prinde viaţă. Efectele sunt puternice, atât în plan vizual, cât şi în planul semnificaţiilor de adâncime. Treptat, se dezvoltă o categorie ciudată a umanului – omul în pantă; panta ca îndoială, panta ca alunecare pe toboganele iubirii, panta ca instabilitate, panta ca relief montan, nordic, panta pe care se ancorează corturi, destine, panta ca refugiu, panta ca înălţime de pe care observi scena sau îţi observi viaţa. Panta e acel „încă” din titlul ales de Cornici pentru spectacolul arădean, ceva nedefinitiv, aflat în suspendare, în aşteptare, tranzit între locul din care se termină pământul şi locul din care începe cerul… Lucrurile interesante se petrec pe pantă. Finalul, de altfel, se consumă tot pe pantă, acolo unde trupurile personajelor, întinse, topesc albul zăpezii, pentru ca apoi o ninsoare de scenă (nu din proiecţii) să separe planurile în adâncime, într-o imagine memorabilă, în faţa căreia nu ştii dacă să te simţi fericit sau foarte trist. E, de fapt, cheia unor stări „bitter sweet” pe care le încerci de la începutul până la finalul spectacolului şi care nu au cum să nu te ducă cu gândul la al nostru Sebastian şi la ale lui poetice peisaje stelare.
În ciuda inimioarelor, a pupicilor, a discursurilor despre dragoste, spectacolul este unul lucid, „rece”, Cornici cultivând motivul distanţei, mai mult decât pe cel al apropierii. Pare mai interesată să observe ceea ce îi separă pe oameni, decât ceea ce îi apropie, ca şi cum orice apropiere ar conţine în sine prognoza unei inevitabile distanţări. În plus, totul este nordic: muzică nordică (excelente fragmentele muzicale alese de Bobo Burlăcianu), nume nordice, senzaţie de frig, sunete ameninţătoare ale unei naturi ce stă să se rupă. Abia în scenele finale, pentru câteva clipe, totul se topeşte, glacialităţile de tot felul transformându-se în şuvoaie năprasnice…
Personajele, mişcate, cum spuneam, de Andreea Gavriliu, au ceva meteoric, părând, mai ales în scenele în care intră cu toţii în scenă, că fac parte din ploaia de stele despre care vorbesc. Se sustrag acestei condiţii a efemerului Zoltan Lovas (a cărui voce, în regim de microfonie, amprentează spectacolul cu o foarte specială tristeţe caldă), Călin Stanciu Jr. (impresionant prin candoarea jocului, volubil, charismatic) şi Andrei Elek (al cărui erou imun la durere este irezistibil). Îi vezi pe toţi urcând şi coborând panta, luptând cu gravitaţia sau alunecând pe tobogane, într-o dinamică direct proporţională cu creşterea şi descreşterea propriilor sentimente. Fără îndoială, e un spectacol ce pretinde considerabile doze de efort din partea actorilor.
Almost, Maine!, varianta Arad, este inteligent construit, cu un foarte bun management al emoţiilor transmise, vorbind cu luciditate despre pantele ce ne definesc, de pe care alunecăm, apoi ne căţărăm din nou, într-o zadarnică, dar seducătoare tentativă de a fi fericiţi. După spectacole precum „M-am hotărât să devin prost”, „Billy mincinosul” (Teatrul Naţional Timişoara) sau „Flori, fete, filme sau băieţi” (Teatrul Clasic Arad), Antonella Cornici confirmă că e un regizor matur. Este preocupată de vizual, dispusă să ofere spectatorului şi filosofie, dar şi entertainment, ştie ce şi cât să ceară actorului, este cultivată şi, foarte important, este dispusă să rişte. S-o urmărim, aşadar!
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad – Almost, Maine!, după John Cariani. Traducere: Cristian Juncu. Regia: Antonela Cornici. Scenografia: Doru Păcurar. Mişcare scenică şi coregrafie: Andreea Gavriliu. Ilustraţia muzicală: Bobo Burlăcianu. Video design: Lucian Matei. Light design: Lucian Moga. Cu: Cecilia Donat, Zoltan Lovas, Alina Danciu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Carmen Vlaga-Bogdan, Ioan Peter, Angela Petrean-Varjasi, Călin Stanciu Jr. Data premierei: 24 aprilie 2015.
• TEXT SEMNAT DE CĂLIN CIOBOTARI
Loading ...
