CRONICA LUI CĂLIN: Lecţia lui Ionesco şi Măniuţiu…

O fereastră prin care se vede azuriul calm, liniştitor, al unui cer frumos, de colecţie… E absurd să crezi că un astfel de cer ar putea acoperi o lume altfel decât frumoasă. N-are sens să crezi că sub un astfel de cer, fabricat ca recompensă pentru armonia prestabilită a universului, ar putea trăi oameni altfel decât înţelepţi şi senini. Iar Profesorul, aşezat la o masă şi contemplând cerul, nu poate fi decât unul din aceşti înţelepţi… Mai ales că poartă straie asiatice, iar Asia, se ştie, este patria înţelepciunii. Se ridică, mişcările sale au o graţie artificială. Împreună cu Menajera, şi ea îmbrăcată într-un frumos kimono, se bucură de această zi perfectă şi de şansa de a trăi pe o planetă în care armonia nu poate fi decât uniform distribuită… Un alb la fel de liniştitor, celest şi el, zugrăveşte lucrurile încăperii (scenografia îi aparţine lui Adrian Damian). Doar într-un colţ al scenei, pe spătarul unui scaun, un prosop roşu pare să vină dintr-o altă poveste… O pată de sânge care „vorbeşte”…

Aşa începe spectacolul Lecţia de la Sibiu, în regia lui Mihai Măniuţiu, regizor care, la începutul anilor 90, monta acelaşi text într-o Românie ce tocmai încerca iluzia libertăţii. La mai bine de două decenii, Măniuţiu, un observator inteligent al lumii în care trăieşte, consideră necesară o revizitare a faimosului text ionescian. Cadrul în care se manifestă personajele Lecţiei este, de data aceasta, spaţiul unui ultim bastion de dictatură explicită, Coreea de Nord, un fel de ţară-muzeu în care se conservă şi se practică erori ale istoriei pe care le-am vrea ferecate în cărţi.

Textul lui Ionesco devine astfel, pentru Măniuţiu, prilej de meditaţie asupra perpetuării la nesfârşit a unui spirit dictatorial de care omenirea pare că nu poate să se debaraseze. Care sunt semnele dictaturii, cum se manifestă ea, într-o gradualitate matematică, care sunt mecanismele depersonalizării, ale sacrificării individului în favoarea unui colectiv uniform, tern, predictibil şi, implicit, controlabil?! Cum funcţionează relaţiile de putere, cum se impune o voinţă asupra celorlalte, care sunt instrumentele prin care se perfecţionează încătuşarea conştiinţelor?! Sunt întrebări la care Măniuţiu, servindu-se de viziunile ionesciene (mereu actuale, mereu frisonante), schiţează sugestii de răspuns.

Apariţia Elevei, într-o vestimentaţie firească, diferită de a celorlalţi, stârneşte simţurile Profesorului. E voluptate în gesturile sale, însă nu voluptate erotică, ci una de prădător excitat de proximitatea victimei. O calofilie plină de rafinată cruzime amprentează spectacolul de la un capăt la altul, cumva în siajul frânturii de cer de la început. Scena se deschide şi spectatorului i se înfăţişează nouă module de plexiglas, cu partea superioară transparentă, geometric distribuite. În fiecare modul e câte o fiinţă în care întrevezi ecouri ale unei foste umanităţi. Nouă femei, depersonalizate, reduse la stadiul de mecanisme, maşinării fantastice ce imită fidel modelul uman, cântă (sau emit sunete fără noimă, de mecanism dereglat – universul sonor e semnat de Șerban Ursachi) se mişcă (impresionantă coregrafia Andreei Gavriliu), se deplasează organizat alcătuind felurite figuri geometrice, spre satisfacţia deplină, aproape paternă, a Profesorului. E o imagine fascinantă, de o forţă hipnotică, un peisaj în care întrevezi o apocalipsă sublim deghizată în frumuseţea costumelor Irinei Moscu, în matematica de unde perfecţiunile pitagoreice s-au retras, lăsând locul unei demonice organizări a golului. Un al zecelea modul, în aşteptare, e prevăzut cu mănuşi interioare, prin care mâinile profesorului vor spăla creierul viitorului locatar: Eleva.

Rând pe rând, pânzele albe cad lăsând ochiul să descopere instrumentarul terorii: un pat de spital, rabatabil, sinistru prin asocierea cu durerea celui ce stă pe el, o masă de tortură, prevăzută cu sisteme de prindere a mâinilor şi picioarelor, cărora li se adaugă rafinatele instrumente teoretice ale algebrei şi filologiei. Eleva refuză să înţeleagă scăderea, dezintegrarea, disiparea Unului în Multiplu, operaţie esenţială pentru împlinirea oricărei dictaturi. Încă îşi mai permite luxul de a avea dureri personale (durerea de dinţi), iar Profesorul îşi intensifică demonstraţiile năucitoare. Algebra şi filologia devin fragmentele unei ideologii susţinută de o propagandă temeinic înfăptuită ce va duce, în cele din urmă, la obturarea simţurilor, a iniţiativelor, a gândirii pe cont propriu.

În rolul Profesorului, Constantin Chiriac dezvoltă, cu migală şi carismă, faţetele dictatorului. Chiar dacă personalizat pe o anumită zonă, Coreea de Nord, personajul are nuanţe de universalitate, reuşind a fi un personaj-concept ce sintetizează multe alte profiluri similare. Excelent în secvenţele de politeţe excesivă, îndatoritor şi pus în slujba celorlalţi, Profesorul devoalează, rând pe rând, o gamă diversă de trăsături noi: raţiune contorsionată, observare atentă a victimei, estimare premeditată a mijloacelor cu care o va nimici, cruzime, satisfacţie, patimă, patologic, cotropire. Prezenţă intensă, Chiriac domină spaţiul, definind o relaţie în care Eleva (Ofelia Popii), prin comparaţie, este mică, neajutorată, copleşită de asaltul ce se dă asupra ei. E victima perfectă, nu are cum să scape din chingile psihologice şi ideologice versatului profesor. Candidă până la infantilism, torturată de propria-i minte ce refuză stratagemele călăului, cedează în cele din urmă, devenind unul dintre cei mulţi, anonimii reduşi la tăcere. În rolul Menajerei, Mariana Mihu construieşte un personaj graţios, a cărui perversitate se oficializează pe parcursul spectacolului. E mâna dreaptă a profesorului, asistentă pe care se poate conta, ori poate un cronicar implicat menit să povestească cândva despre faptele glorioase ale celui pe care îl slujeşte cu devotament…

Spre final, Măniuţiu ni-l arată pe Profesor în toată splendoarea sa, aliniat unei galerii de tirani ai secolului XX. Pe un fundal albastru-crepuscular, chipurile lor veghează, supraveghează, priveghează. Par mulţumiţi, de acolo, din înalturile în care se află: opera lor e într-o continuă înflorire… Revenit la masa de la început, Profesorul se odihneşte în aşteptarea următoarei victime. Un prosop cu o zvastică stă neglijent pe spătarul scaunului său… Continuăm?!

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – Lecţia, de Eugène Ionesco. Traducerea: Vald Russo şi Vlad Zografi; Regia: Mihai Măniuţiu; Dramaturgia: Anca Măniuţiu; Decor: Adrian Damian; Costume: Irina Moscu; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Muzica: Şerban Ursachi; Asistent de regie: Tudor Luncanu; Distribuţia: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Mariana Presecan şi Veronica Arizancu, Emöke Boldiszár, Ioana Cosma, Serenela Mureşan, Veronica Popescu, Maria Soilică, Cristina Stoleriu, Alexandra Şerban şi Codruţa Vasiu; Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu, 18 iunie 2015.

Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)