CRONICA LUI CĂLIN: Matei Vişniec, autor tragic…

Într-un prezent dominat de noile dramaturgii, într-un timp în care se vorbeşte tot mai mult despre o dimensiune post-dramatică a teatrului, a-i revizita pe clasicii antichităţii şi a relua, într-un limbaj poetic, voit apropiat de cel al străvechilor autori de tragedii, teme şi personaje pe care mulţi le privesc ca pe capitole închise, poate părea un gest de inconştienţă, sau, în cel mai bun caz, de curaj sinucigaş. Ori de inexplicabile nostalgii după un anume mod de a înțelege şi de a face teatrul… Sunt gânduri pe care mi le-a prilejuit spectacolul Ancăi Bradu, De ce Hecuba?!, pe un text semnat de Matei Vişniec, o producție a Teatrului Naţional „Radu Stanca” prezentată în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Fără a fi preocupat (prea mult) de up date-uri, de mitologizări ale prezentului sau de desacralizări ale trecutului, Vişniec se comportă ca şi cum ar fi coleg de generaţie dramaturgică nu cu Olivier Py sau cu Neil LaBute, ci tocmai cu Euripide. Una dintre ambiţiile sale e ca cel puţin o parte a textului său (prima parte) să respecte cu fidelitate vechile canoane ale scrierii de tragedii, respectând unitatea de timp, loc şi acţiune, încercând să facă din personaj un furnizor de milă şi frică pentru spectator, reluând inevitabilele teme ale fatalităţii şi ale imixtiunii zeilor în treburile acestei lumi.

Ca şi Mihai Măniuţiu, un alt observator contemporan al Hecubei (autor al scenariului dramatic Aici, la porţile beznei, pus în scenă cu ceva ani în urmă la Teatrul Naţional Iaşi), Vişniec se concentrează asupra unui timp de după căderea Troiei. Fosta regină a cetăţii, Hecuba, înnebunită de durerea pierderii celor nouăsprezece fii, o urnă umană ce înghite cenuşa acestora, pare să sintetizeze toate durerile omenirii. Totul în ea e durere, rană deschisă şi de nevindecat. Într-un peisaj post-apocaliptic, pe ruinele templului Herei, o vedem încovoiată, strigându-şi tragedia şi blestemându-i pe zei într-o noapte cu lună plină… O secundează un bătrân înţelept orb (Oedip, Tiresias?), un păstor şi fiica acestuia, Ernada, adusă la templu pentru a fi vindecată de misterioasa boală de care suferă. Din poveştile nocturne ale orbului se nasc întâmplările scenice şi se reconstituie fragmente relevante dintr-o mitologie ce încă palpită de viaţă. E partea în care, spuneam, şi autorul şi regizorul încearcă să rămână cât mai fideli tragediei clasice. Nu lipseşte nici corul, întrupat de doisprezece soldaţi ce aduc cenuşa fiilor Hecubei şi relatează cântat despre nenorocirile personajului central.

Despărţirea de tragedia avant la lettre o parafează Vişniec prin interpretarea sa ironică a faimoasei sintagme „deus ex machina”. Olimpul devine o mare sală de spectacole din care zeii, mari iubitori de teatru şi, cu predilecţie, de tragedie, nu se mai satură în a gusta durerea „scenică” a unor „personaje” precum Hecuba. E un teatru de un realism crunt, în care oamenii nu sunt altceva decât furnizori de divertisment pentru un grup select de spectatori din care fac parte Zeus, Hera, Afrodita, Apollo şi alţii asemenea lor. Tema fatalităţii este tradusă astfel într-o temă a rolului, iar predestinarea ia forma unor „indicaţii regizorale” din care „actorii” nu pot să iasă (deşi Hecuba este unul din actorii indisciplinaţi, luând chipul, uneori, al unui Iov feminin şi grecesc!). Pentru a-şi spori satisfacţiile, zeii inventează noi şi noi chinuri, iar spectacolul cu Hecuba pare să-i încânte cel mai mult. În scenă intervin şi alte personaje: Polyxena, Ulise, Polydoros, Polymnestor ş.a.m.d.…

Discursul regizoral, coerent şi punctând just nodurile de tensiune ale textului, are ca merit principal alternarea clară, curată a multitudinii de planuri şi de sensuri pe care autorul dramatic le pune în joc. Spectacolul e de o vizualitate remarcabilă, foarte dinamic, cu momente coregrafice bine dozate (o coregrafie de Adrian Bârză) şi cu o scenografie care, deşi la o primă vedere e nespectaculoasă (ruinele templului seamănă, poate nu întâmplător, cu fuselajul unui avion prăbuşit pe un câmp de luptă), se dovedeşte a fi funcţională şi bine integrată scenariului dramatic (scenografie, lumini şi light design – Mihai Păcurar). Sunt şi câteva excese: o omniprezentă lună, în diferite cromatici, supraveghează scena, imprimând nocturnului o multitudine de nuanţe şi generând un exces de poeticitate. Textul lui Vişniec este el însuşi poetic, ori a supralicita această poezie, a o prelungi la un nivel al imaginilor are ca efect o stare de saţietate din partea spectatorului. Tot spre o zonă a lirismului în exces alunecă şi muzica lui Vlaicu Golcea (pescăruşi, sunete marine etc.).

Sub raport actoricesc, De ce Hecuba?! este, fără îndoială, spectacolul Dianei Văcaru Lazăr, o compoziţie amplă, cu momente de sensibilitate extremă ce impresionează spectatorul dispus să-şi deschidă porii către acest tip de teatru. Înveşmântată în negru, această Hecubă, în care prăbuşirea este vecină cu lacrima şi furia,  traversează istoria, asemenea unei umbre care vorbeşte. Antichitatea ei este relativă; atât timp cât suferinţa umană va exista, Hecuba este posibilă, Hecuba este aici, ca un blestem, dar şi ca o mângâiere… Spectacolul poate fi interpretat şi de pe poziţiile unei meditaţii asupra războiului, asupra ororilor acestuia şi asupra inutilităţii morţii…

Totuşi, de ce Hecuba? Poate pentru că în nici un alt personaj din istoria teatrului nu există o atât de paradoxală împletire a vieţii şi a morţii ca în această mama „a fiilor mei de praf şi cenuşă” care a dat viaţă şi a primit moarte de atâtea ori… Într-un monolog final de o rară frumuseţe, Hecuba, vorbind despre originile a tot şi a toate, pune întregul spectacol sub semnul unei tulburătoare întrebări: de ce atâta moarte, când totul ţâşneşte din iubire? Și nu, nu e pentru că aşa vor zeii, căci la un concurs al prezicătoarelor, acestea (ţinând în mâini mitraliere) vorbesc despre un apus al zeilor, un viitor în care se vor retrage, limbajul lor va fi uitat, alţi zei vor apărea, alte nenorociri vor împresura lumea, alte războaie, alte victime… Aşadar alte sensuri, neştiute, neînţelese dictează fascinantul şi tragicul joc al vieţii şi al morţii, al lui Eros şi al lui Thanatos, al acestui infinit „de ce” care crustează adânc şi dureros fiinţa umană.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – „De ce Hecuba”, de Matei Vişniec; Regia: Anca Bradu; Scenografia, video şi light design: Mihai Păcurar; Coregrafia: Adriana Bârză; Muzică şi sound design: Vlaicu Golcea; Cu: Diana Văcaru-Lazăr, Dana Taloş, Maria Tomoioagă, Dan Glasu, Iustinian Turcu, Ariana Ioana Trif, Paul Bondane, Liviu Vlad, Iulia Popa, Cendana Trifan, Vlad Robaş, Ioan Paraschiv, Gabriela Neagu, Anton Balint, Tudor Răileanu, Cristian Timbuş; Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu – 20 iunie 2015.

Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)