CRONICA LUI CĂLIN: La Ţigănci, varianta UNTEATRU

M-am dus cu interes la spectacolul companiei UNTEATRU Bucureşti – La Ţigănci, după Mircea Eliade, în regia lui Andrei şi Andreei Grosu, jucat la Teatrul Gong, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu. Textele lui Eliade ajung rar pe scenele de teatru, deşi multe dintre ele au un real potenţial dramatic, oferind personaje ofertante, bine definite, şi subiecte adeseori pline de originalitate. În afara montării lui Alexander Hausvater (Teatrul Odeon, 1993), n-am mai auzit de vreo dramatizare a nuvelei pe care, în 1957, Eliade o scria la Paris.

Creatorii spectacolului au preferat o scenă de tip circular, cu publicul dispus de jur împrejur, decizie riscantă, în condițiile unui auditoriu numeros, cu apucături de public festivalier: pentru a părăsi sala, din varii motive, o parte din public trebuia să traverseze scena, printre actori aflaţi în plină tensiune interpretativă.

Dincolo de astfel de neplăcute momente, spectacolul soţilor Grosu este unul pregnant, ce rămâne în memorie în special prin atmosfera aproape cehoviană, generată mai ales de stilul de joc al remarcabilului Richard Bovnoczki. Dramatizarea propriu-zisă este fidelă textului original, punând în valoare naturaleţea dialogurilor, tempo-urile atent măsurate de Eliade, umorul cald, fin şi candoarea seducătoare a domnului Gavrilescu, profesorul de pian pus în situaţia de a experimenta întâmplări cu totul extraordinare.

Cu totul şi cu totul memorabil, personajul lui Bovnoczki duce întregul spectacol. Moleşeala aparent cauzată de căldură ia forma unei moleşeli ontologice a timpului prezent, un timp care se dilată către un trecut din biografia profesorului de pian, dar şi către un viitor în care se trezeşte brusc aruncat acelaşi personaj „cu suflet de artist”. Poţi să repari erorile trecutului? Poţi să te întorci în propriul tău destin, reluându-l şi retrăindu-ţi viaţa aşa cum ai fi vrut cândva? Poţi găsi o breşă în fluxul temporal, breşă prin care să te arunci în căutarea fericirii? Poţi, ajutat de moarte, să redimensionezi faptul vieţii? Sunt întrebările pe care le propune Eliade şi, pe urmele lui, Andrei şi Andreea Grosu.

Scenografia este una minimă (două dulapuri cu câte trei uşi, exploatându-se din plin semnificaţiile acestui simbol), bazându-se în special pe asumarea convenţiei. Convenim, în acelaşi spaţiu, că suntem în tramvai, în curtea ţigăncilor, în bordeiul bătrânei sau pe stradă. E o soluţie care funcţionează în secvenţele realiste ale spectacolului, dar se dovedeşte săracă şi insuficientă în cele în care spaţiul şi timpul capătă sensuri metafizice. Mă refer, desigur, la scenele din misteriosul topos al ţigăncilor. Cumva, viziunea regizorală ne lasă la jumătatea drumului: nu suntem nici în magic sau fantastic, erosul implicat este quasi-inexistent (textul lui Eliade lasă mult în urmă spectacolul la acest capitol), iar „hărţuirea” feminină a lui Gavrilescu ţine mai degrabă de o sferă a ludicului, fără semnificaţii foarte adânci. Vizual, rămâi cu imaginea candelabrului stilizat în tonuri vegetale, copac cu rădăcinile undeva în cer, suspendare între două lumi…

Cu toate acestea, spectacolul rămâne în memoria profundă, declanşând subtil în spectator nostalgia unui ceva nedefinit, imprecis… Și ţi se pare că o Hildegard sau un colonel Lawrence al Arabiei te privesc de undeva din propriile-ţi memorii difuze…

Teatrul UNTEATRU Bucureşti – La ţigănci, de Mircea Eliade. Regia: Andrei şi Andreea Grosu. Scenografie: Vladimir Turturica. Distribuţie: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleţ. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu.

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)