CRONICA LUI CĂLIN: „Vizita bătrânei doamne”, de la Goga la Goya

Am o slăbiciune pentru textele lui Dürrenmatt, cel ce considera comicul drept unica formă prin care, astăzi, mai poate fi exprimat tragicul. Foarte preocupat de tema dreptăţii şi a paradoxurilor pe care dreptatea le generează, pe care o regăsim în felurite ipostaze în scrierile sale, dramaturgul elveţian de limbă germană pare azi mai „în formă” ca oricând, deşi a trecut un sfert de secol de la moartea sa. E curios cât de proaspete sunt textele sale din deceniile cinci, şase, şapte, şi cât de pertinente problemele unor personaje în care omul contemporan îşi află proiectate propriile interogaţii.

În ultimii patru ani, Teatrul Naţional Iaşi ni l-a servit de două ori pe Dürrenmatt: prima dată în 2011, când Irina Popescu Boieru a montat „Pana de automobil” (spectacol foarte bine construit din perspectiva relaţiilor) şi a doua oară anul acesta, când Claudiu Goga, un regizor ce se simte foarte bine la Iaşi, a pus „Vizita bătrânei doamne”.

Este al patrulea spectacol pe care Goga îl produce cu actorii ieşeni. Și-a început creaţia ieşeană cu „Audiţia”, au urmat apoi „Rinocerii”, „Acasă în miezul verii” şi, în fine, „Vizita bătrânei doamne”. Sper să nu fi omis vreunul. Claudiu Goga cunoaşte trupa, la fel cum trupa îl cunoaşte pe Claudiu Goga. Îşi alege textele în funcţie de distribuţie, la ultimele două montări opţiunile sale textuale fiind, probabil, motivate de personalitatea actoricească a Mihaelei Arsenescu Werner, cea care, în 2014, lua Premiul Uniter pentru întreaga activitate (contând, însă, şi memorabila prestaţie din „Acasă în miezul verii”). Încurajat de succesul pe care spectacolul cu pricina l-a repurtat, regizorul a considerat oportun ca, la mai puţin de un an, să-i ofere Mihaelei Werner încă un rol consistent: Bătrâna doamnă…

În „Vizita bătrânei doamne” regăsim plăcerea lui Goga de a lucra pe spaţii mari, în cheie clasică, fără asumarea unor riscuri inutile, ci axându-se foarte mult pe text şi joc actoricesc. I-a ieşit un spectacol dens, îndatorat textului şi viziunii dramaturgului, ireproşabil construit pentru un public conservator, însă monoton şi fără provocările pe care le aşteaptă publicul mai neconvenţional.

Într-o scenografie nu foarte pretenţioasă (ba chiar frustă), semnată de Ștefan Caragiu (câteva panouri a căror menire pare mai degrabă de a umple scena decât de a spune ceva anume), ni se prezintă universul fizic şi psihic al locuitorilor oraşului Güllen, locul în care totul merge prost, deşi restul ţării prosperă. O agitaţie teribilă i-a cuprins pe toţi: în falimentatul orăşel urmează să sosească Claire Zachanassian, născută aici şi devenită, în timp, o excentrică miliardară. Cea privită ca posibila salvatoare a oraşului n-a venit, însă, în oraşul natal din raţiuni turistico-melancolice; ea se află aici pentru a repara, cu orice preţ, o nedreptate săvârşită de iubitul din tinereţe, Ill. Discursul despre dreptate al protagonistei include însă ceva ce-i va bulversa pe güllenieni mai mult decât propria sărăcie: bătrâna doamnă oferă un miliard oraşului, cu condiţia ca Ill să fie omorât pentru faptele din trecut. Nimeni nu poate pune la îndoială adevărul relatărilor lui Claire Zachanassian, căci miliardara îi poartă cu sine pe fostul judecător al oraşului şi pe cei doi martori care atunci au jurat strâmb. Din cortegiul grotesc al excentricei doamne mai fac parte doi criminali pe care Zachanassian i-a salvat de la execuţie. Dürrenmatt dezvoltă apoi, pe întregul parcurs al textului, evoluţia psihologică (individuală şi colectivă) a cetăţeanului în raport cu societatea. Îşi vor păta mâinile cu sânge locuitorii oraşului Güllen, pedepsind cu moarte o faptă care nu-i priveşte în mod direct şi a cărei prescriere este evidentă? Este progresul o motivaţie suficient de puternică pentru a justifica, la rândul ei, crima? Se pare că da, de vreme ce, deşi în primă fază propunerea Doamnei este respinsă cu vehemenţă, ulterior întreaga comunitatea se comportă ca şi cum moartea lui Ill e o chestiune care ţine doar de timp. Întregul text suportă, însă, şi o interpretare de tip metafizic: un adevărat Dumnezeu (sau altă instanţă atotputernică), Zachanassian pune la încercare însăşi condiţia umană; în această paradigmă interpretativă, Ill devine un Iov care va muri!

Claudiu Goga îşi concentrează atenţia mai degrabă pe interpretarea de tip psiho-social, urmărind evoluţia stărilor de spirit despre care vorbeam mai sus; pe de o parte pofta crescândă de bunăstare a comunităţii, pe de altă parte disperarea crescândă a omului care înţelege că va fi sacrificat. Progresia acestor stări este inteligent subliniată prin selecţionarea pe zile a timpului scenic: Ziua 1, Ziua 3, Ziua 50 etc. În ton cu dramaturgul, regizorul asamblează întregul în tonuri de umor negru şi grotesc. Grotescul situaţiei este, însă, înlocuit de un grotesc al personajelor. Scenele din prima parte a spectacolului par tablouri de Goya, cu personaje pe al căror chip zăboveşte nebunia, idioţenia, retardul. E o opţiune interesantă vizual, însă şubredă din perspectiva logicii textuale. Nu îmi este clar de ce sărăcia materială trebuie să fie dublată de o sărăcie în duh şi de ce locuitorii oraşului Güllen trebuie să arate asemenea unor cretini. La fel, şubredă şi prea ostentativă mi se pare soluţia sicriului (alb lucios) atârnat mai bine de jumătate de spectacol undeva în spatele scenei. Un sicriu care devine element decorativ şi nimic mai mult.

Desigur, întreaga constelaţie scenică gravitează în jurul Bătrânei Doamne. În interpretarea Mihaelei Werner, Claire Zachannasian pare o fiinţă stranie, un fel de făptură în care s-a depozitat întreg tragicul lumii. Ai impresia, observându-i „bizara eleganţă” (indicaţia lui Dürrenmatt) că a coborât direct din una din tragediile vechilor greci, ori că e vreo entitate trans-umană, pogorâtă în lumea muritorilor pentru a restabili dreptatea. Opinia mea este, însă, că personajul este obstrucţionat de excesul de „împodobire” vestimentară: cele trei sau patru rochii-colivie, capul complet chel, machiajul gros, proteza de sub gât şi oribilul cadru ce îi susţine partea superioară a corpului (demn de filmele SF ale anilor 70) – toate acestea o ascund pe Mihaela Werner în spatele unui personaj mult prea încărcat. Aş fi preferat-o compunându-şi paloarea, suferinţele fizice, inflexibilitatea ideilor şi a gâtului, despovărată de tot acest arsenal de care chiar nu avea nevoie.

În rolul lui Ill, Teodor Corban stârneşte în spectator impulsul solidarităţii. Joacă simplu, cu o naturaleţe caldă, recuperând acea dimensiune de Iov de care pomeneam. E un personaj în care omenescul se întrevede în fiecare scenă: a greşit cândva, e sincer în regretele sale, a iubit şi iubeşte viaţa, vrea să ajute comunitatea, are naivitatea de a crede în promisiunile că va deveni primar, apoi are realismul de a înţelege că este deja condamnat la moarte; în final, vedem în el frica şi, în cele din urmă, resemnarea. Nu e un erou, e doar un om oarecare pe care destinul l-a pus într-o situaţie eroică. Una dintre cele mai frumoase scene este cea în care victima şi călăul, Ill şi Claire, vorbesc despre viaţă şi despre moarte, despre trecut, despre copilul mort. Iar frunzele pe care, absent, Ill le smulge dintr-o crenguţă înverzită produc o imagine la fel de puternică precum cicloramele de inspiraţie purcăretiană („Uriaşii munţilor”) la care apelează în câteva rânduri Claudiu Goga.

Unul dintre actorii cu momente foarte bune în „Vizita…” este Constantin Puşcaşu, profesorul din Güllen, poate personajul cel mai prins în aporia existenţială iscată de propunerea miliardarei. Profesorul este cel puţin la fel de chinuit precum Ill, sfâşierile sale morale actorul redându-le într-un patetism impecabil susţinut, însă ceva prea gros pentru gustul meu.

Am admirat-o pe Tatiana Ionesei în primele scene ale spectacolului, acolo unde construieşte cu măiestrie ingrata situaţie a soţiei lui Ill. Este capabilă, prin câteva gesturi bine dozate, să „taie” un întreg grup. La fel, Cosmin Maxim, carismatic şi implicat în postura preotului care, în final, va participa la crima colectivă. După ce îşi dă jos masca de apicultor (îngrozitor accesoriu!), Emil Coşeru ne dezvăluie …personajul său din spectacolul „Pană de automobil”; Doru Aftanasiu nu mi-a oferit nimic nou în Primarul de acum faţă de alte personaje pe care le-a interpretat în ultimul timp. Interpretarea pe care o face Adi Carauleanu Doctorului său confirmă bănuiala că farmecul personal nu e suficient şi că a juca în zece ani doar patru-cinci roluri lasă urme adânci pe arta unui actor.

Ca o paranteză, stilurile de joc radical diferite constituie una dintre problemele spectacolului. Stilul Werner, stilul Corban, stilul Puşcaşu, stilul Aftanasiu etc. Lipseşte unitatea, acel liant general care să lege armonios scenele, relaţiile…

Finalul propus de Claudiu Goga este brutal: într-o folie de nailon, corpul hăcuit, însângerat, al lui Ill, este aruncat la picioarele bătrânei doamne. Gealaţii doamnei varsă din patru saci negri bancnotele, preţul vânzării!

Ce-aş mai putea spune în chip de concluzie? Nu e spectacolul meu favorit din creaţia lui Claudiu Goga! Nu e interpretarea mea preferată din impresionantul CV al Mihaelei Werner! Nu este „lectura” mea preferată din piesa de la 1956 al lui Dürrenmatt! Nu puţine au fost momentele când m-am plictisit! Nu puţine au fost clipele în care închideam ochii pentru a asculta …teatru radiofonic, iar când îi deschideam încercam să-mi ignor auzul şi îmi procuram astfel imagini de operă. În rest, însă, e un spectacol care place şi care, la Iaşi, va face săli pline.

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – „Vizita bătrânei doamne”. Regia: Claudiu Goga, Decor: Ştefan Caragiu. Costume: Lia Dogaru. Machiaj: Minela Popa. Distribuţia: Teodor Corban, Mihaela Arsenescu Werner, Doru Aftanasiu, Constantin Puşcaşu, Cosmin Maxim, Petronela Grigorescu, Dumitru Năstruşnicu, Tatiana Ionesi, Horia Veriveş, Emil Coşeru, Adi Carauleanu, Daniel Busuioc, Puşa Darie, Antonella Cornici, Gelu Zaharia, Constantin Avădanei, Radu Ghilaş, Haruna Condurache, Andreea Boboc, Ionuţ Cornilă, Oana Sandu, Delu Lucaci, Nicolae Ionescu, Sorin Cimbru, Radu Homiceanu, Adrian Marele, Brânduşa Aciobăniţei, Monica Bordeianu şi copiii Ilinca Carp, Ilinca Andreea Celmare, Robert Grigoraş, David Minca, Ioana Raluca Dulcescu. Data vizionării spectacolului: 27 septembrie 2015

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Comentarii

Un comentariu to “CRONICA LUI CĂLIN: „Vizita bătrânei doamne”, de la Goga la Goya”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)