CRONICA LUI CĂLIN: Lucian + Dan + Teodorovici…

Dacă aş fi întrebat despre ce este spectacolul Unu + Unu… al lui Lucian Dan Teodorovici (Uzina cu Teatru, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi), aş ezita să formulez un răspuns definitiv. Ai spune că e despre sentimentul de profundă inadecvare ce îl determină pe Cristian să urce pe un stâlp de înaltă tensiune cu scopul declarat de a se sinucide. La fel cum ai spune că spectacolul vorbeşte, ironic, dar la fel de sonor, despre tarele unei societăţi contemporane măcinată de voluptatea pentru senzaţional, de înclinaţia către fake, de superficialitate şi dezumanizare. E dificil să identifici o temă majoră şi, până la urmă, această neputinţă funcţionează ca un atu, ca o plurivocalitate a montării. Cunoşteam de ceva timp textul lui Lucian (publicat în volumul Unu + unu (+unu…). Nişte comedii ­– Editura Cartea Românească 2014), la fel cum cunoşteam preocupările sale pentru literatură dramatică (piesa Elefanţi roz şi elefanţi galbeni i-o ştiam, bunăoară, din proiectul de spectacole lectură DramatIs, de la Teatrul „Luceafărul”) şi eram interesat cum se va descurca scriitorul/ dramaturgul în confruntare cu regizorul, situaţie dificilă, cu destule capcane în care se pică uşor şi din care se iese greu.

Pot spune, încă de la început, că este spectacolul cel mai bine lucrat până acum de regizorul Teodorovici, evidentă fiind acumularea unor experienţe scenice şi clarificarea unor metode de lucru. Dacă din Prăpădul memoria mea de spectator reţine contururi vagi şi gânduri regizorale incomplete sau prea încifrate, dacă în Sînt o babă comunistă (montarea de la Ateneul Tătăraşi) predominau problemele de relaţie şi de definire a personajelor, acum am satisfacţia de a fi văzut un spectacol curat, cu ţesuturile de idei la vedere, cu personaje asumate şi demne de a fi ascultate.

Pentru cine nu cunoaşte plotul, lucrurile stau în felul următor: Cristian, un intelectual cu înclinaţii spre filosofare, decide s-o sfârşească definitiv cu viaţa. Teoria sa (de unde şi titlul piesei) e că lumea reprezintă o sumă de perspective (unu+unu+unu…) şi că dispariţia uneia dintre perspective modifică radical lumea. În treacăt fie spus, o teorie similară cu faimoasa teză a perspectivismului, aşa cum o formula Nietzsche în Voinţa de putere, însă degrevată de sensurile pe care i le imprima filosoful german. Inadecvarea cu lumea în care trăieşte îi dictează lui Cristian gândul sinuciderii. Nimic mai simplu şi, totuşi, nimic mai complicat decât o sinucidere în ziua de azi. Solitudinea şi fermitatea deciziei sale sunt tulburate de intrarea în scenă a celorlalţi (ceilalţi însumând ironic şi plenar un Celălalt á la Levinas: doi tineri barbutişti iritaţi că protagonistul a ocupat stâlpul sub care obişnuiau să-şi facă ei „barbutul cinstit”, un cumnat, om de afaceri, uns cu toate alifiile capitalismului nostru sălbatec, o echipă de televiziune alergând după senzaţional şi manipulând grosolan realitatea.

Mai există, însă, un personaj, unul cu o importanţă semnificativă: Povestitorul care, adeseori, se comportă şi ca un Regizor, ori, la limită, ca un mare Manipulator. Concret, Cristian & co sunt dirijaţi, ca într-o repetiţie, de acest omniprezent martor al întâmplărilor. E o soluţie foarte bună ce deschide textul şi posibilităţile de interpretare, o angajare brechtiană a publicului în observarea quasi-documentară a unui cum se face realitatea în care trăim. Povestitorul, interpretat ireproşabil de Ada Lupu (una dintre actriţele cu mare potenţial pe care le are Iaşul), devine, aşadar, punct de forţă al spectacolului.

Descinzând parcă din lumile lui Beckett, proiecţii autohtone ale lui Vladimir şi Estragon, cuplul de barbutişti este seducător: candoarea tâmpă a unuia (Horia Veriveş) e dublată de seriozitatea agresivă a celuilalt (Dumitru Năstruşnicu), ambii absurzi şi totuşi părţi ale unui real familiar, stranii şi totuşi oameni pe care ni se pare că îi ştim de demult… Schimburile lor de replici, efectele de ecou ale unuia în celălalt, absurdurile lingvistice şi catastrofele de logică în care se împotmolesc produc un aer ionescian de toată frumuseţea. Îi secondează Cumnatul (Doru Aftanasiu), un cu totul alt profil, rapace om de afaceri, ticăloşit până în măduva oaselor, gata să calce pe cadavre în drumul spre înavuţire. Sunt personaje reuşite din scriitură şi, printr-o distribuţie corectă, rezolvate scenic cu succes.

Foarte prezent în prima parte a spectacolului, Cristian (Ionuţ Cornilă) scade în partea a doua, când scena e invadată de echipa de televiziune (Delu Lucaci şi Radu Homiceanu) şi de permutarea atenţiei de pe drama sinucigaşului pe discursul regizoral despre maniuplarea realului prin media. Este, cred, una din problemele montării, una ce dezechilibrează unitatea de acţiune (aspect cu atât mai vizibil cu cât este asigurată deja unitatea de timp şi spaţiu) şi riscând să producă divagaţii de la intenţiile iniţiale. În faţa patetismului vulcanic al Reporterei, Cazul Cristian nu mai interesează sau devine pretext pentru altceva. Nivelul spectacolului scade, arta de până atunci interferând nepermis de mult cu sitcom-ul sau cu gratuităţile estetice. Reţin, totuşi, din această a doua parte tema iluziei Live-ului: pe o plasmă se transmit într-un fals „în direct” scene de la „locul faptei”, intensificându-se astfel impresia de măsluire crasă prin televiziune.

Un alt minus, tot în partea a doua, îl reprezintă, cred, excesul de discursiv, impresie provenită şi pe fondul unei sărăcii ilustrative prin lumină şi muzică, dar şi din faptul că scenografia (Rodica Arghir) este aceeaşi de la început până la final. Se întâmplă un lucru ciudat cu această scenografie: cei trei stâlpi de înaltă tensiune sunt seducători prin simplitate şi verticalitate, însă, odată cu derularea spectacolului, îşi pierd gradual din forţa semnificaţiei, limitându-se la a rămâne banale obiecte de decor. Altfel spus, stâlpul încetează să fie personajul de la început. O serie de soluţii (globul disco, punga de chipsuri care circulă prin sală, mult prea evidenta scenă a răstignirii, sticla de vin plimbată plescăit) sunt destul de facile şi afectează armătura solidă, filosofică, a spectacolului. Finalul este cumva previzibil, convenţional şi dictat de sentimentul lui Cristian că, în definitiv, viaţa şi moartea sunt la fel de inutile. „Privită de sus, lumea arată la fel”, indiferent de apariţia sau dispariţia unui „unu”…

Conchizând, reţin din spectacolul lui Teodorovici frumuseţea dilemelor filosofice ale lui Cristian, meditaţia regizorală asupra stereotipiilor şi superficialităţii societăţii contemporane, prospeţimea jocului actoricesc (cu un plus pentru Ada Lupu) şi semnele lucrului cu actorul pe detaliu, umorul de foarte bună calitate şi evoluţia indiscutabilă a unui regizor care încă nu a dat marea lovitură.

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Unu+unu…, de Lucian Dan Teodorovici. Regia: Lucian Dan Teodorovici. Scenografia: Rodica Arghir. Muzică originală: Ana Teodora Popa. Foto&video: Constantin Dimitriu. Asistent regie: Irina Creţu. Cu: Ada Lupu, Ionuţ Cornilă, Dumitru Năstruşnicu, Horia Veriveş, Doru Aftanasiu, Delu Lucaci, Radu Homiceanu. Data vizionării: 25 februarie 2016.

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)