CRONICA LUI CĂLIN: Un spectacol de care aveam nevoie…
Îl urmăresc de ceva timp pe Claudiu Goga. Ca şi la Mihai Măniuțiu, mă atrag la Goga culturalitatea sa, înțelesurile adânc umaniste pe care le conferă teatrului, pasiunea sa pentru lucrul cu actorul şi obsesiva atenţie pentru detaliu. Îl ştiu încă din anii 2000, când intra în Iaşi cu Audiţia şi Made in est, apoi când devenea „de-al casei” cu montări foarte puternice precum Rinocerii, Acasă, în miezul verii, Vizita bătrânei doamne. Iaşul îi prieşte şi îl inspiră. Mi-o dovedeşte cel mai recent spectacol al său, al şaselea aşadar, de la Naţionalul ieşean, Un duşman al poporului.
Adâncit în fotoliul meu de spectator, cred că undeva între scena a treia şi a patra, am înţeles cât e de ataşat Goga de tema raportului între individ şi societate şi cât de preocupat este de a descoperi şi de a descrie mecanismele însingurării/ izolării individului. A mizat totul pe această fenomeneologie a izolării cu Bérenger, a aprofundat fenomenul în Vizita, pe Alfred Ill, cel abandonat de toată lumea, şi a desăvârşit-o în Un duşman al poporului, cu un doctor Stockmann ce sintetizează, admirabil, datele de fond ale personajelor amintite mai sus din Ionesco şi Dürrenmatt. Sunt trei exerciţii reuşite ale lui Goga, trei ample meditaţii asupra raportului despre care vorbeam, atât de intim legate încât simt cumva nevoia să le privesc ca pe o trilogie regizorală.
În spectacolul de faţă, Goga lucrează pe o adaptare după Ibsen făcută de Arthur Miller, ce a stat la baza filmului An Enemy of the People, din 1978. Este o adaptare fidelă faţă de piesa de la finele secolului XIX, pe care o revizitează păstrându-i integral personajele (inclusiv personajele copii, de mare importanţă în întreaga dramaturgie ibseniană), trama, cadrele generale, dar subliniind apăsat idei majore ale textului, precum cea legată de majoritatea care nu are întotdeauna dreptate, sau despre adevărul personal ce nu poate fi contrazis. Aşadar pe această interpretare lucrează Goga, adăugând la ea propriile nuanţe sau înlăturând ceea ce i se pare inadecvat. Tot el semnează traducerea, impecabilă, de o prospeţime şi o fluenţă ce ajută foarte mult schimbul de replici şi traficul de idei, esenţial pentru spectacol.
N-aş fi crezut, din postura mea de vechi şi atent cititor de Ibsen, că Un duşman al poporului poate conţine în sine atâta valabilitate şi că se poate mula atât de fertil pe prezent, fără ca nici cea mai mică urmă de vechi, de desuet să-şi facă simţită prezenţa. Textul rezistă perfect şi constituie o foarte bine venită provocare pentru destul de pasivul şi neimplicatul spectator ieşean. Dimensiunea sa civică, excepţional decupată de însuşi Ibsen, cade ca o pereche de palme pe obrajii unui spectator contemporan căruia i se vorbeşte despre importanţa opiniei personale, despre necesitatea de a nu ceda tentaţiei, despre nobleţea nemărginită a luptei cu un sistem pe care îl percepem ca pe o abstracţie, dar care este, de fapt, o creaţie concretă a unor oameni concreţi.
Apa din staţiunea balneară (companie privată) a unui mic oraş turistic este infestată. Doctorul staţiunii are dovada. Primarul oraşului, fratele doctorului, înţelege că remedierile ar costa enorm şi propune o muşamalizare a situaţiei. Dacă raportul despre otrăvirea apei ar fi făcut public, bunăstarea locuitorilor ar fi pusă în primejdie. Presiunea societăţii, sentimentul apăsător al răului indirect pe care îl face propriei familii, vulnerabilitatea extremă pe care i-o conferă eticheta de „duşman al poporului” nu-l împiedică pe doctor să spună adevărul până la capăt, cu orice preţ. Spre deosebire de textul iniţial, în varianta Miller&Goga, Stockmann va fi asasinat, asemenea personajului din Vizita bătrânei doamne.
Pentru a pune în mişcare toate aceste energii, Goga construieşte un univers rece. E un straniu contrast între tensiunile interioare ale personajelor şi glacialitatea decorului geometric, între incandescenţa unor convingeri şi liniile drepte ce domină scena, între scânteile ce ies din ciocnirile unor idei şi banchiza de gheaţă pe care ai impresia că defilează toate aceste personaje. Andu Dumitrescu, autorul decorului şi al spaţiului video, imaginează interioare simple, aproape monocrome; domină griul, „majoritar”, atât de intens şi apăsător încât culorile albastre şi roşii ale unui mingi îţi par de-a dreptul explozii cromatice. Treptat, personajele vor părea prelungiri ale obiectelor terne, transferul acesta de obiectualitate fiind, după părerea mea, unul dintre marile merite ale scenogafiei. Transformarea în rinoceri de la Ionesco devine aici contaminare cu interţie obiectuală.
Permanent, Goga încearcă să imprime o stare de detaşare spectatorului. O fereastră de mari dimensiuni coboară la început, la vedere, delimitând spaţiile; aceeaşi fereastră, spartă de pietrele „majoritarilor”, se va ridica la final, amintind convenţia şi ieşirea din ea. La detaşarea aceasta de tip brechtian contribuie şi proiecţiile live ce intervin în scena protestelor, apoi proiecţiile cu citate din personaje sau, tot la început, incursiuni în istoria sintagmei „duşman al poporului” (din perioada romană, prin Robespierre, spre comunism şi contemporaneitate). La fel, un rol major îl au faldurile scenice, semitransparente, de după care unele personaje pândesc, altele intră şi ies. În fundal, un chenar imens deschide scena. E spaţiul pe care vom vedea, rând pe rând, sugestii vegetale, floriculturi de gheaţă, prim planuri ale actanţilor etc. Totul e rece, respiraţia nordului e omniprezentă, iar metafora fiordului, constantă a întregii opere a lui Ibsen, pare înlocuită de metafora banchizei de gheaţă pe care par să evolueze personajele.
Aducerea la zi a textului nu se face ostentativ, ci e subînţeleasă. Costume neutre (Lia Dogaru), pistoalele-jucărie ale copiilor, o cutie de pizza, o minge de baschet, portavoci, frânturi din „We are young”, parafraze după „românisme” celebre („fă-te că lucrezi!”) etc. Este o actualizare discretă, în cheie minoră, însă suficientă pentru a face din cei de pe scenă contemporanii noştri. Conflictul creşte, pas cu pas, atent condus prin labirintul ideilor puse în joc, iar progresia acestui conflict este un spectacol în sine. Punctul culminant este excelenta scenă de agora, cu discursurile frânte, cu siluete acoperite de ninsoare, cu mişcare agresivă şi contorsionare a personajului colectiv.
O componentă solidă a montării în discuţie este distribuţia făcută de un regizor care cunoaşte la perfecţie trupa ieşeană. În Stockmann, Goga îl aduce pe acelaşi Constantin Puşcaşu care, cu ani în urmă, îl juca pe Bérenger. Vibratil, fragil, dar nespus de puternic, doctorul lui Puşcaşu e un personaj-frison, e minoritatea întrupată într-un singur ins, bastion ultim de rezistenţă în calea inerţiei, depersonalizării. Produce relaţii, emite energii, instigă la meditaţie şi solidaritate, cu acelaşi farmec personal pe care i-l descopeream în personajul ionescian. Alte personaje bine definite, particularizate: jurnalistul Hovstad, interpretat de Cosmin Maxim, cu un defect fizic ce îi completează vizual handicapul de caracter; bătrânul Morten Kill pe care Adi Carauleanu ni-l oferă ca împachetare de abilitate şi viclenie, dispreţ şi strategie, cu un mod special de a râde ce trimite către o zonă animalieră, sugestivă pentru structura personajului; în rolul Primarului, Teo Corban este politicianul abil, fără scrupule, gata să şantajeze şi să manipuleze; actorul îşi conduce rolul cu naturaleţe, tot ce face Corban părând atât de simplu şi de firesc, încât pur şi simplu uiţi că eşti la teatru; grotescul tipograf Aslaksen îi aparţine lui Doru Aftanasiu; e straniu şi sumbru, emiţând false apeluri la moderaţie şi echilibru; din Horster, Dumitru Năstruşnicu face un plan secund de verticalitate umană, expresie a solidarităţii, a camaraderiei şi a principiilor de neclintit; în prima parte, are tăceri „de manual”, în partea a doua e exploziv, dinamic. Fără excepţie, actorii ieşeni îşi fac treaba, funcţionând corect şi cursiv într-un amplu mecanism de relaţii, studiat şi pus în valoare de un regizor care ştie la milimetru ce face.
M-a bucurat mult naşterea acestui spectacol: ieşenii, al căror spirit civic tinde spre zero, aveau nevoie de un viguros semnal cultural, într-un oraş în care abuzurile oficialităţilor sunt de notorietate. A fost unul din rarele momente când spectatorii noştri, pe care am ajuns să-i cunosc destul de bine, au înţeles că de data aceasta nu au venit la teatru să râdă sau să se simtă bine, ci să asiste la o impecabilă lecţie de moralitate, demnitate şi „ardere de tot” pentru o convingere, pentru un adevăr personal.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Un duşman al poporului; adaptare de Arthur Miller după piesa lui Henrik Ibsen. Traducerea şi adaptarea: Claudiu Goga. Regia: Claudiu Goga. Decor/video: Andu Dumitrescu. Costume: Lia Dogaru. Distribuţia: Constantin Puşcaşu, Teodor Corban, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Năstruşnicu, Ionuţ Cornilă, Puşa Darie, Flavius Hotăranu, Gabriel Anton, Emil Coşeru, Cosmin Panaite, Dumitru Florescu, Sorin Cimbru, Lucian Valacu, Nicolae Ionescu, Delu Lucaci, Gelu Zaharia, Radu Homiceanu, Adrian Marele. Data vizionării spectacolului: 22 aprilie 2016.
• TEXT SEMNAT CĂLIN CIOBOTARI
Loading ...
