CRONICA LUI CĂLIN: Cafeneaua lui Purcărete. Cu un pic de Goldoni…

Din câte constat, la Naționalul ieșean merg bine, în ultimii ani, vodevilurile. Seria a deschis-o în 2013 Silviu Purcărete că Pălăria florentină. La foarte scurt timp, inexplicabil, regizorul Cristian Hadji-Culea a propus și el un spectacol de gen, Colivia (sau Colivia florentină, cum îl numeau, ironic, rău-voitorii). Pe final de stagiune actuală, același Silviu Purcărete a considerat că ieșenii au nevoie urgentă de Cafeneaua lui Goldoni, deși, din câte știu, nici unul din spectacolele pomenite anterior nu sunt scoase de pe afiș. Nu îmi este foarte limpede de unde preferința aceasta pentru vodevil la Iași a lui Silviu Purcărete. I s-o fi părând trupa aptă pentru această zonă teatrală (după deziluzia cauzată de aceeași trupă în Uriașii munților), o fi întrezărit în publicul ieșean un mare consumator de vodevil sau, pur și simplu, asta avea marele regizor la îndemână. Nu știu și, chiar dacă aș ști, nu m-ar ajuta cu nimic…

Trebuie spus că spectacolul a fost realizat în co-finanțare cu Primăria Municipiului Iași, fiind integrat în Festivalul Internațional al Educației Iași 2016. Din câte au transmis public oficialitățile, costurile producției au fost împărțite cu Teatrul Național Iași, câte 300.000 de lei de fiecare. Să depășim, însă, aceste detalii contabilo-administrativ-financiare! A insista asupra lor ar însemna să provocăm frustrări suplimentare teatrului independent din Iași, aflat în profundă comă, dar și teatrelor de stat subordonate Primăriilor sau Consiliilor Județene, pentru care sume de felul acesta sunt astronomice.

Cafeneaua este, fără îndoială, un spectacol reușit. Purcărete vine cu o lectură profundă a textului lui Goldoni, deschizându-l spre metafizic. Cafeneaua venețiană, în această lectură, își estompează rolul de la Goldoni, acela de loc din care se propagă bârfele orașului, devenind un fel de ultim bastion al binelui, dominat de figura luminoasă a cafegiului Ridolfo. Patronul cafenelei este un patron al binelui, aflat în directă opoziție cu demonicul Don Marzio. Regizorul concretizează la maximum această dispută între bine și rău, transformându-i pe cei doi protagoniști în exponenți ai luminii și ai întunericului, ai divinului și ai maleficului. În timp ce Ridolfo își smulge o pană albă din presupusa aripă de înger pe care o ține ascunsă sub straie, Don Marzio e însuși diavolul, întrupat asemenea reprezentărilor clasice: cu coadă și cu coarne stilizate din coafură, în veștmânt negru, carismatic și instigator. Veneția se transformă astfel într-o metaforă a lumii, o lume a cărei frumusețe (apele video-tremurate ale Marelui Canal) este pătată de natura vicioasă și coruptibilă (din fericire, nu definitiv, cum ne indică finalul!) a omenescului.

Un alt nod de forță al spectacolului este jocul cu temporalitățile. Este o încântare să observi secvențele zilei sugerate de luminile ce cad inteligent pe minunatele decoruri ale lui Dragoș Buhagiar, „revoltătoare” prin simplitatea și frumusețea lor: pânze de mari dimensiuni, montate pe sisteme de scripete, ce indică, prin desene grafice, tencuielile mâncate de timp ale unor atât de tipice clădiri venețiene, ferestre, balcoane rabatabile, configurări pline de sens ale unor spații precum piațeta, cazinoul, cafeneaua propriu-zisă etc. Dar, la capitolul manipulare a timpului, inegalabile sunt momentele în care viitorul se insinuează în prezent, conglomerat de timpi ce se întâlnesc și se privesc în ochi. Cămătarul Pandolfo deține un pix foarte modern, o cutie misterioasă, purtată cu maximă atenție de Ridolfo, ascunde un …microfon; doi turiști cât se poate de moderni (el, cu aparatul foto la gât, ea, cu ochelari de soare și sugând o acadea) traversează agale timpul lui Goldoni; în partea a doua, în cazinou observăm patru aparate de joc, iar în mijlocul cafenelei este adus un dozator de cafea Doncafe.

Din fericire, Purcărete ne-a ferit de elementele carnavalești, deși ni se vorbește despre faptul că ne-am afla în plin carnaval. Singura mască o poartă soția cartoforului perdant Eugenio. Recursul la setul de ustensile venețiene specifice carnavalului ar fi fost, cel puțin pentru mine, insuportabil. Asta nu înseamnă că este estompată în vreun fel atmosfera italiană. Când se ceartă, personajele amestecă replicile în românește cu cele în limba italiană, se sparg, cu voluptăți latine, farfurii, un fundal sonor de arii cântate live intervine la răstimpuri, iar costumele sunt, în cele mai mici detalii, conforme cu epoca (cu excepția personajelor ce reprezintă un alt timp decât timpul piesei).

Nu lipsesc din spectacol mărcile lui Purcărete. Grupul arlechinilor (parte din ei cocoșați) este remarcabil. Grotești și blânzi, mereu disponibili, curioși și omniprezenți, undeva la limita umanului, aflați în anturajul binelui, sporesc nivelurile de adâncime ale spectacolului. Grupul solistelor e o altă pată de culoare, nu foarte bine definită însă. Ironiile abundă: bunăoară, e refăcută în cheie ironică scena balconului Julietei, de data aceasta cu o „Julietă” fumătoare de pipă. Replicile moralizatoare, ce conțin, așadar, mesaje, sunt rostite „ca la teatru”, ostentativ. Cămătarul poartă cu sine masa pe care trebuie să se iscălească contractele cu clienții. Diavolul sforăie cu ochii deschiși. Una din soliste e neagră ca abanosul. La final, un bust de manechin, negru și el, cu specific comercial, joacă rolul unei statui care în loc de torță ține în mână un bec. Un set întreg de convenții teatrale dă savoare și personalizează scene care, altfel, ar fi fost banale. Un simplu exemplu: în cafenea nu există nicio masă, doar scaune grupate în jurul unor mese imaginare, dar convenția e atât de puternică încât absența meselor nu ne deranjează cu nimic.

Alături de scenografia lui Buhagiar, muzica lui Vasile Șirli organizează și generează tensiuni, mistere, stări de spirit, amplificând poezia imaginilor și diluând facilul pe care un text precum Cafeneaua, inevitabil, îl conține.

Prima parte mi s-a părut mult mai bine legată, mult mai minuțios lucrată, cu mult mai multe semne ale unei mari regii. După pauză, ceva s-a pierdut …în favoarea lui Goldoni și în detrimentul lui Purcărete. Asta în ciuda faptului că imixtiunea viitorului în prezent este acum mai accentuată.

Fără îndoială, vorbind despre actori, trebuie spus că, de la început până la sfârșit, este spectacolul lui Călin Chirilă. Don Marzio poate fi înfricoșător, ca în scena în care i se strecoară în minte contelui Leandro, șarmant, ironic, fals umil, curtenitor, instigator. E demonicul deghizat în bunăvoință, un demon modern care știe că pervertirea ființei umane se face delicat, ca și cum ai discuta degajat despre superioritatea tutunului italian față de cel spaniol. E un diavol contaminat de natura umană, unul ce te face să râzi, un diavol simpatic care, tocmai prin această familiaritate deplină pe care o produce în jur, își anunță o viitoare revenire. Chirilă își folosește inteligent vocea, sugerând, aluzionând, punctând prin diferite inflexiuni vocale, tonalități variate ce multiplică oarecum personajul păstrându-l, deopotrivă, unitar și egal cu sine. Prezență foarte intensă, asigură acea ubicuitate a metafizicului. Le recomand selecționerilor UNITER să stea cu ochii pe acest rol. S-ar putea să nu aibă încotro…

În Ridolfo, Teo Corban construiește întruparea altruismului și a bunătății umane. O face cu naturalețea pe care i-o știm, însă fără să lase urmele adânci pe care le lasă de obicei în memoria spectatorului. L-am simțit obosit și neasumându-și întrutotul personajul, cu un aer mai degrabă turcesc decât venețian, un bun coordonator de scenă și cam atât. Ionuț Cornilă (Eugenio) este același ca în Pălăria florentină și Colivia, impecabil, dar repetitiv. Elemente noi aduce în joc Horia Veriveș, definindu-l pe Pandolfo ca pe un aghiotant suav al răului. Șters Constantin Pușcașu în Contele Leandro și inegală Petronela Grigorescu în Placida (foarte sugestivă în scenele în care, înveșmântată în negru și cărând două genți, traversează scena, apoi banală în tot ceea ce urmează). Puternici, deși în roluri de figurație, Andrei Sava, Gelu Zaharia, Petru Ciubotaru. Roluri „de serviciu” fac Andreea Boboc, Haruna Condurache și toți ceilalți.

Spectacolul lui Purcărete are frumusețea și inutilitatea unui curcubeu. Te bucuri să-l privești, iar apoi te întrebi la ce ți-a folosit. Dar poate au și curcubeiele rostul lor…

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Cafeneaua, de Carlo Goldoni. Regia: Silviu Purcărete. Scenografia: Dragoş Buhagiar. Muzica: Vasile Şirli. Video: Andrei Cozlac. Pregătire muzicală: Diana Roman. Asistent regie: Radu Ghilaş. Asistent scenografie: Vladimir Iuganu, Iuliana Gherghescu. Distribuţia: Teodor Corban, Călin Chirilă, Ionuţ Cornilă, Constantin Puşcaşu, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Haruna Condurache, Constantin Avădanei, Horia Veriveş, Daniel Busuioc, Petru Ciubotaru, Puşa Darie, Gelu Zaharia, Livia Iorga, Oana Sandu, Diana Roman, Andreea Spătaru, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Grigore Andrei Sava, Adrian Marele, Lucian Valacu. Data vizionării spectacolului: 31 mai 2016.

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)