CRONICA LUI CĂLIN: Nekrosius, de la Iov la Kafka…

Unul dintre cele mai așteptate spectacole de la actuala ediție a Festivalului Internațional de Teatru Sibiu a fost, fără îndoială, Un artist al foamei, prelucrare dramatică a povestirii lui Kafka, în montarea regizorului lituanian Eimuntas Nekrosius. Mai mult decât reputația companiei Meno Fortas Theatre, interesul l-a stârnit curiozitatea de a afla ce devine Kafka trecut prin filtrul atât de personal al lui Nekrosius și cum se pliază inconfundabilele metafore scenice ale acestuia din urmă pe bizarele lumi kafkiene.

Artistul Foamei își trăiește viața numai și numai pentru a servi cât mai fidel neobișnuita sa artă, aceea a postirii îndelungate. Deși trimiterea lui Kafka spre zona religiosului există, îmbrăcând ironic forma celor 40 de zile necesare păstrării interesului publicului asupra postului, nu abstinența impusă de regulile bisericești este cea care contează; textul lui Kafka (scris în ingrații ani de după Primul Război Mondial) vizează pe de o parte tema artei și a principiilor necondiționate cu care ea trebuie slujită, iar pe de altă parte reia un subiect ce făcuse deja carieră la finele secolului XIX, în Foamea lui Knut Hamsun.

Spectacolul lui Nekrosius, în modul în care l-am perceput eu, îmbină aceste două direcții, conducând cu aceeași forță poezia unei stări și intensitatea unor principii. Decisivă este, cred, opțiunea unei distribuții feminine în rol principal (Viktorija Kuodyte), gest regizoral cu efecte majore în configurarea sensurilor generale: Artistul Foamei este un personaj eminamente fragil, mișcările sale sunt grațioase, iar subnutririi fizice i se substituie delicatețea. Trupul actriței adăpostește un conglomerat de stări devoalate în tonuri minore, iar acțiunile fizice pe care le inițiază sunt contaminate de o discretă poezie. Poeticitatea este, de altfel, una din notele dominante ale spectacolului, ea survenind și din fundalul muzical în care, la persoana a treia, Kuodyte ne relatează neobișnuita poveste a Artistului Foamei, mărirea și decăderea artei lui. Partituri de violoncel, solouri de contrabas sau pian (în dreapta scenei, la un pian negru, personajul principal își cântă victoriile înscrise pe nenumăratele-i diplome)  vorbesc într-un discurs paralel cu cel scenic despre singurătate, așteptare, deziluzie, speranță. Muzica aceasta, insidioasă, misterioasă, pe alocuri atonală, este cea care reglează ritmurile de adâncime ale spectacolului, impunând un anumit tip de atitudine pentru ceea ce se petrece pe scenă.

În contrapunctul tragicului erou, Nekrosius construiește o tripletă generatoare de comic. O face având în minte, probabil, nuanțele de farsă pe care finalul poveștii lui Kafka le cere, acel final în care, pe moarte fiind, Artistul renunță la măștile sale și recunoaște: dacă ar fi găsit alimentul care să-i placă, s-ar fi înfruptat alături de ceilalți. Desacralizarea brutală de la Kafka este mult atenuată de un regizor ce preferă să dezvolte, în schimb, o zonă a gag-ului, a farsei neostentative și a unui comic ce nu rezistă decât ca un complement paradoxal al tragicului. Impresarul și cei doi asistenți ai săi, transformați ulterior în angajați ai circului la care ajunge tot mai nepopularul artist, au, rând pe rând, rol de entertaineri (explică publicului sistemul aparatului digestiv și probează veridicitatea faptelor artistului), de martori colaboratori, de străini, creionând prin convenții lumi, spații, peisaje sufletești. Ca și Iov (un alt mare spectacol al lui Nekrosius este Cartea lui Iov), Artistul Foamei este ispitit de prietenii săi care îi contemplă fals îngrijorați prăbușirea, ca și Iov, cel care, de pe o grămadă de gunoi, își arăta omenirii rănile, Artistul Foamei, care își este sieși Dumnezeu, se bucură de cei care îl observă în cușca sa, cercetându-i cu voluptoasă curiozitate slăbirea și devitalizarea. Și comparațiile pot merge mai departe, cu atât mai mult cu cât, ca și în spectacolul Cartea lui Iov, Nekrosius le cere actorilor (ale căror costume evocă discret începutul de veac XX) să repete obsesiv, pe diferite tonalități, aceleași replici (gen, aici, „Cina este servită”).

Minimalismul scenografic este uimitor. La fel, capacitatea actorilor de a desena sensuri prin acțiuni scenice extrem de simple și de a investi cu sens obiecte cât se poate de banale. Diplomele și medaliile pe care adoarme Artistul Foamei, decorul pictat în dublu ce indică două interioare identice, rama ce devine cadrul cuștii din care ne vorbește Artistul, pânza albă prin care se strecoară trupul firav al acestuia, tava pe care se așază la început, ca și cum foamea ar fi servită la cină, corpul de mobilier care, completat de o scară și o funie, devine macaraua circarilor ce mută obiecte și destine, cele două table negre pe care protagonistul scrie meniul și zilele de înfometare, buchetele de flori din plastic, semnul de taxi prin care ni se indică circulația prin Europa a eroului și așa mai departe. Este, în toate, farmecul lucrurilor simple, pofta de convenție și sentimentul uimitor că teatrul este ceva la îndemâna oricui.

Moartea Artistului este un fapt banal, neremarcat de nimeni. Locul din cușcă îi este luat acum de o panteră neagră, a cărei poftă teribilă de mâncare este contemplată cu aviditate de public. Nekrosius îi rămâne fidel lui Kafka, lăsându-ne să rumegăm indispuși aceste succinte meditații despre viață și moarte…

Meno Fortas Theatre Lituania – Un artist al foamei, de F. Kafka. Regia: Eimuntas Nekrosius. Scenografie: Marius Nekrosius. Concept costume: Nadezda Gultiajeva. Cu: Viktorija Kuodyte, Vaidas Vilius, Vygandas Vadeisa, Genadij Virkovski. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu în data de 12 iunie 2016.

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)