CRONICA LUI CĂLIN: Gianina Cărbunariu și eroii cotidianului

Urmăresc cu interes evoluția dramaturgiei-spectacol produsă de Gianina Cărbunariu, o dramaturgie pe care, de fiecare dată când o întâlnesc, simt nevoia să o așez în special în sfera utilității. Cel puțin mie îmi este utilă, atrăgându-mi atenția, prin foarte exacte investigații teatrale, asupra unor teme pe care, altfel, aș fi fost tentat să le subevaluez. Gianinei îi datorez conștiința acută a ororii fostei Securități de a folosi minori, aspect particularizant, se pare, pentru Securitatea românească (Tipografic majuscul), apoi înțelegerea deplină a gravității unor gesturi precum zidul separaționist de la Baia Mare sau exploatarea discretă a unor așa numite „populații captive”, gen bonele filipineze (Solitaritate), și, mai nou, meditația pe care ne-o propune autoarea de spectacole în discuție asupra unui subiect aparent de nișă – avertizorii de integritate sau the whistleblowers (cei ce suflă în fluier, penalizând prin expunere publică abuzuri instituționale sau de altă natură).

Nu aveam nici cea mai vagă idee legată de definiția acestei categorii, abia acum, la scurt timp după premiera spectacolului Oameni obișnuiți a Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu, aflând că, în Europa, teoretizarea subiectului este făcut de ani buni. În plus, există deja o cazuistică, poziționări ale instanțelor de judecată și, în unele țări, o legislație ce reglementează asemenea spețe. Aparent, sintagma „avertizor de integritate” sună ingrat, părând că vine din zona autoprotecției mecanismelor sau ducându-te cu gândul la antivirușii ce apără un sistem informatizat. Avertizorii de integritate sunt, însă, „oameni obișnuiți”, angajați în instituții publice sau companii private, care, dintr-un sentiment de atașament față de instituție sau față de un set de valori personale, denunță abuzurile despre care au cunoștință. Oricine poate deveni, teoretic, un whistleblower, tocmai de aici și impresia că ar fi vorba despre oameni comuni, „obișnuiți”, cum îi numește Gianina Cărbunariu. În condițiile în care, totuși, ei reprezintă o minoritate, și ținând cont de riscurile uriașe pe care și le asumă, devin, fie și pentru scurt timp, eroi ai cotidianului sau, altfel spus, cumva paradoxal, „eroi ai normalității”, supermani ai bunului simț.

Spectacolul a fost realizat în cadrul proiectului BeSpectACTive, cofinanțat prin programul Europa Creativă, din care Naționalul sibian face parte. Documentarea Gianinei Cărbunariu a presupus deplasări în Anglia și Italia și intrarea în contact direct prin intervievare filmată cu persoane care au fost puse într-o astfel de situație, indiferent că au demascat prejudicii de natură financiară sau atacuri la însăși demnitatea umană (cutremurătorul caz al căminului de bătrâni din Anglia). Ornella Piredda, Ciro Rinaldi, Sharmila Chowdhury, Eileen Chubb, Ian Foxley, Alin Goga, Claudiu Țuțulan și Liviu Costache au în comun faptul că, la un moment dat în cariera lor profesională, au avut curajul de a sufla în fluierul ce penalizează. Tot în comun au faptul că, în locul recunoștinței generale, s-au ales cu majore probleme de sănătate, materiale sau de inter-relaționare cu colegii lor. Au ajuns în fața instanțelor, însă deciziile judecătorești, chiar și atunci când au fost favorabile, nu au reparat decât superficial și pe termen scurt traumele subiecților. Gianina ni-i povestește în stilul ei caracteristic, ni-i arată și ne pune în dialog cu ei, lăsându-ne apoi să medităm dacă noi, cei din sală, am putea sau nu, într-o bună zi, să suflăm în acel fluier.

Originalitatea temei pentru arealul teatrului este indiscutabilă, deși în istoria teatrului universal există povești despre avertizori de integritate. Este adevărat, nu li se spune așa, însă situația doctorului Thomas Stockmann, bunăoară, din Un dușman al poporului (Ibsen) seamănă frapant, în special prin consecințele gestului său de a face public că apa comunității este infestată, cu nedreptul tratament de care au parte avertizorii de integritate din viața reală a zilelor noastre.

Cercetarea Gianinei Cărbunariu a adus în atenție și o felie românească de whistleblowing, probabil secvența de spectacol cea mai gustată de public. Situația în spațiul românesc este una destul de particulară, percepția asupra ei fiind dictată, prioritar, de instituția denunțului dezvoltată în special, în ultimii ani, de Direcția Națională Anticorupție, ale cărei trimiteri în judecată au de cele mai multe ori, la bază, denunțuri. Arareori însă denunțurile au fost sau sunt făcute de oameni care, altfel, nu s-ar mai fi putut privi în oglindă sau n-ar mai fi putut trăi cu ei înșiși (precum personajele Gianinei). În România, denunțurile au rezultat fie în urma unor negocieri cu procurorii pentru obținerea unor pedepse mai ușoare, așadar de persoane direct implicate în „sistem”, fie în scopuri conexe, precum protejarea propriilor afaceri, răzbunarea, reglarea de conturi etc. Aici, cred, rezidă diferența dintre un denunțător și un whistleblower.

Secvența românească din Oameni obișnuiți i-a fost impusă regizoarei de uluitoarele abuzuri de la Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, dezvăluite de Alin Goga, Claudiu Țuțulan și Liviu Costache, oameni integri, responsabili, care au înțeles că prin tăcerea lor ar pune în pericol nu doar importante sume de bani, ci vieți omenești. Asupra lor, sistemul exercită și azi o presiune uriașă, un sistem care, la rândul lui, nu e o abstracție, ci o sumă de oameni cu nume și prenume care, probabil, vor avea infinit mai puțin de suferit decât cei ce au avut curajul să-i arate cu degetul. În spectacol, relatarea faptelor este condimentată cu ironie amară. La microfon, personajele feminine explicitează, individual sau coral, abrevierile, pun anumite accente sau emit anumite sunete relevante pentru diferite atitudini instituționale.

Vizual, domina paravanul-zid, rece, neutru, cu linii drepte, multi-funcțional, în structura căruia coexistă sertare de arhivă, uși batante, structuri ce compartimentează spațiul în birouri, sau scaune ce se pliază. Fiecare scenă, dedicată succesiv câte unui caz din cele opt prezentate, este personalizată cu un semn grafic: fie maimuțele stilizate care nu văd, nu aud, nu vorbesc, fie semnul unui giratoriu (cerc vicios), fie omulețul care aleargă (de serviciul pentru care e plătit, de responsabilitate etc.) sau perechea de mâini care se spală. Stările personajelor sunt uneori subliniate cu lumină în creștere de intensitate (precum acel roșu în progresie din secvența cu Ornella Piredda). Umilința, frica, furia, neputința, speranța, izolarea sunt redate, succesiv, fără exces, în doze bine cântărite, de minunații actori sibieni Florin Coșuleț, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu. Ei întrupează nu atât personaje dramatice, cât oameni puși în situații dramatice. Nu interpretează roluri, ci vorbesc despre semenii lor punându-se, preț de două ore, în pielea acestora. Momentele de filmare live marchează distanța brechtiană dintre actor și personaj și intensifică impresia de relatare documentară.

Există și o importantă dimensiune de implicare a publicului căruia, frecvent, actorii i se adresează. Intercalarea în spectacol a interviurilor filmate cu adevărații protagoniști conferă montării aerul realității imediate și un caracter al urgenței. Oamenii aceștia nu sunt ficționali, fac parte din societatea noastră sau din societăți similare, iar solidaritatea cu ei trebuie să fie necondiționată, oriunde și oricând. Cu sentimentul acesta am ieșit de la spectacolul Gianinei Cărbunariu!

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu – Oameni obișnuiți. Un spectacol de Gianina Cărbunariu. Scenografie și video: Mihai Păcurar. Muzică: Bobo Burlăcianu. Documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniță. Distribuție: Florin Coşuleţ, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloș, Marius Turdeanu. Data premierei: 14 iunie 2016.

•Text semnat de Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)