CRONICA LUI CĂLIN: Poveşti despre om şi miturile sale
După o perioadă în care s-a manifestat destul de discret în peisajul teatral românesc, Teatrul de Stat Constanța a dat vara aceasta lovitura, ieșind la rampă cu un foarte bine definit festival internațional. Timp de o săptămână, sub titulatura „Miturile cetății”, directorul Teatrului, Daniela Elena Dumitrescu, și selecționerul Festivalului, Doru Mareș, au propus un periplu prin mitologiile clasice și moderne, încercând, direct sau indirect, să repună în discuție un concept inepuizabil: mitul. Cât de mult mai este influențat omul contemporan de background-ul mitic al existenței sale? Ce grile „de lectură” mai suportă astăzi scenariile antichității teatrale? Cât de proaspătă mai este pentru noi, cei de aici și acum, respirația Antigonei, Hecubei sau Electrei? Cât de intens ne mai putem oglindi în Dionysos sau Oedip? Dar în Othello sau alte asemenea personaje ce ne privesc lung de pe după veacuri? Sunt întrebări al căror retorism s-a încercat să fie diluat, deopotrivă prin spectacole relevante și prin exerciții teoretizante, precum colocviul tematic „Mit antic, mit modern, mit în vremuri…”.
E dificil de construit un astfel de festival la Constanța, în luna iunie, cel puțin din perspectiva publicului. Un public eterogen, în care trebuie furnizate satisfacții atât spectatorului profesionist, cât și celui estival, aflat „în trecere”. Tocmai din acest motiv, decizia organizatorilor de a structura „bicefal” Festivalul, într-o componentă indoor și o alta outdoor, s-a dovedit a fi inspirată și profitabilă pentru toată lumea. Concret, în fiecare zi, unul dintre spectacole era găzduit la Sala Mare a Teatrului constănțean, iar un altul pe scena în aer liber din Piața Ovidiu, la câțiva pași de Muzeul Național de Istorie și Arheologie, așadar în proximitatea a ceea ce s-ar putea numi „mituri puse la păstrare”.
Doar aparent s-ar putea vorbi despre o dimensiune „de public” a Festivalului, pentru că în Piața Ovidiu selecția lui Doru Mareș a adus spectacole de calitate, puternice, rezistând cu succes pe scenă descoperită, chiar dacă unele dintre ele au fost concepute pentru spații teatrale clasice. Mă refer aici la Leonce și Lena (minunatul musical rock al Teatrului orădean, spectacol pe care l-aș revedea la nesfârșit). Homocordus-ul Companiei zOrozora (Franța) – o foarte inteligentă abordare a evoluției umanității privită prioritar „cu urechea”, adică din perspectiva evoluției instrumentelor muzicale; tot pe scena din Piața Ovidiu, am revizitat Antigona, de data aceasta în ghidajul Companiei La Naive (Franța), practic un util și original demers de popularizare a nemuritoarelor întâmplări din scrierile lui Sofocle; cu totul și cu totul special mi s-a părut a fi Dionysos-ul lui Daniele Salvo, o montare impresionantă ce pune în valoare trupa constănțeană și reinventează fascinanta gravitate a unui teatru din alte timpuri, cu coregrafii copleșitoare și un interpret, Marius Bodochi, pe care îți dorești să-l revezi. Tot în outdoor publicul constănțean a asistat la De ce Hecuba?! (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, cu o rescriere a tragediei clasice, tot în cheie tragică, de către Matei Vișniec), apoi Othello, al celor de la Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște și Electra, producția lui Mihai Măniuțiu, de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu.
Incursiunea în universurile mitice a continuat la Sala Mare a Teatrului. Mi-a atras atenția, la acest capitol, spectacolul Șobolanul rege (după Matei Vișniec, regia Radu Dinulescu, Teatrul de Stat Constanța), o parabolă subtilă, desenată nu fără ironie, de un dramaturg ce sondează miturile viitorului, exploatând paradoxuri ale omului contemporan (starea de beligeranță, lipsa de comunicare reală, deruta existențială) și investigând consecințele dintr-un ipotetic viitor. În aceeași zonă a fabulei umane se înscrie spectacolul Ești un animal, Viskovitz, după Alessandro Boffa, regia Tudor Lucanu, Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea. ArtOrchestra (show-ul muzical-teatral susținut de trei instrumentiști cu inepuizabile resurse actoricești, o producție a Teatrului Național București, în regia lui Horia Suru) a deschis spre comic sumbrele scenarii din serile precedente. N-am reușit să ajung la Metamorfozele iubirii (regia Liviu Manolache, Teatrul de Stat Constanța), Persephora (spectacol al studenților de la Facultatea de Arte a Universități „Ovidius” Constanța) și Uciderea lui Gonzago (regie Ion Sapdaru, Teatrul de Stat Constanța).
Dincolo de mituri și mitologii, cred că, în esența lui, evenimentul constănțean poate fi privit și ca un discurs festivalier despre om, despre ce a fost, ce este și ce ar putea deveni omul. Așa am perceput eu multe dintre spectacolele vizionate în iunie, la Constanța, ca pe file dintr-o vastă antropologie teatrală din care, inevitabil, facem parte și noi, spectatorii. Ar mai fi de adăugat că întregul Festival poartă inconfundabila amprentă a personalității lui Doru Mareș: prietenos, inteligent, ironic, relaxat, tonic. Mai mare dragul…
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
