Cronica lui Călin: Laura Bilic și arta teatrului
Sunt, în viața unui spectator de teatru, momente rare, compensatorii pentru sutele de ore petrecute aiurea, cu privirea în gol, la spectacole mediocre la care te întrebi ce cauți acolo și la care cinci minute durează cât cinci ani. După ireala scenă din Goldberg Show-ul lui Mihai Măniuțiu (cea a spațiului gol, despre care am scris cu altă ocazie), zeii teatrului, oricare ar mai fi ei, și-au mai făcut o dată milă de mine și m-au trimis la spectacolul Laurei Bilic de la Sala Studio a Universității de Arte „George Enescu” Iași, o adaptare după Fata din tren, de Paula Hawkins, oferită nouă sub titlul Casa spre acasă. Concret, un one woman show susținut de o actriță-profesor ale cărei (prea) rare ieșiri la rampă aduc cu sine, de fiecare dată, parfumul delicat al unei sărbători teatrale.
O știu și urmăresc pe Laura de vreo zece ani. Am încetat să-i mai aștept explozia actoricească, acea explozie de carieră care, brusc, te propulsează pe buzele tuturor, în distribuțiile marilor regizori, în organigramele marilor teatre, în bârfele de la fumoar și în opțiunile creatorilor de publicitate la bere și cașcaval. Lipsită de abilitățile băgatului în față, stingherită frecvent de un bun simț structural, specială în sensibilitatea ei atât de particulară, Laura și-a amânat mereu, uneori cu bună știință, „explozia” aceasta de care vorbesc aici. A devenit, în schimb, unul dintre cele mai respectate și iubite cadre didactice de la Facultatea ieșeană de teatru. Iar din când în când urcă pe scenă și ne demonstrează cât de simplu și încântător poate fi teatrul.
80 de minute de text. Scenă aproape goală. Două-trei jumătăți de minut de ilustrație muzicală. În rest, actorie în stare pură. Plus poveste. Așa a fost Casă spre acasă, minunat spectacol despre traumă, derivă, singurătate, trădare, memorie și disperată căutare a unui salvator „acasă”. Rachel, personajul în lumile căruia ne invită actrița, nu are tragismul manifest, patetic al anticelor eroine, ci se definește tocmai prin familiaritatea acelui „te știu de undeva”, de oriunde, poate de la Carrefour, poate din tramvaiul 13, poate din trenul care m-a dus spre nicărieri anotimpul trecut… E un personaj general în ale cărei neliniști stau, rezidual, multe alte Rachel contemporane cărora Bilic le dă întâlnire în acest rol milimetric studiat.
Una dintre marile calități pe care actrița ieșeană le deține este capcaitatea de a aduce firescul pe scenă. Nici o notă falsă, nimic în plus în această partitură armonios construită, jucată în cheie minoră, aproape intimistă. Marile lovituri din destinul personajului sunt subliniate neostentativ, prin foarte fine intesificări de stare, asemenea liniilor unei cardiograme cărora le urmărești urcușurile și coborâșurile. O poezie tristă traversează insinuant, de la un capăt la altul, spectacolul. E o poezie a cotidianului, a desperecherilor, a neîntâlnirilor, o poezie a trenului-viață din care privești către lucruri, oameni, prăpăstii și piscuri.
Povestea are fluență, corență și farmec în rostirea fără cusur a actriței. Timbrul special, cald, dă relatărilor tonuri confesive și imprimă un anumit ritm mareec (fluxuri și refluxuri existențiale). Solidarizezi imediat cu personajul, accepți convenția teatrală fără nicio rezervă, și o urmezi pe Rachel printre abisurile ce o definesc și pe care ți le arată cu lejeritatea cu care ar vorbi despre starea vremii. O limpezime luminoasă alcătuiește haloul prin care privești o singurătate feminină. Foarte curat lucrat, fără gratuități și fără surplusuri, fără demonstrații inutile de artă a actorului, rolul Rachel cucerește prin simplitate frumoasă. Atentă la detalii, Laura Bilic sincronizează perfect stările personajului cu mișcările acestuia. Căutatul în poșetă, desfăcutul unui pachet de șervețele sau al unei cutii de apă tonică, despletirea și prinderea părului sunt schițe de mișcare ce rezolvă exterioritățile personajului dar, în același timp, vorbesc despre fragilitate, despre vulnerabilitate, despre ruină și refacere de sine. Și rămâi surprins să vezi cât de mult se poate construi în teatru cu o astfel de esențializare a mijloacelor.
Laura Bilic e în deplină maturitate artistică. Simți în modul ei de a se manifesta scenic cultură teatrală, fler, instinct, metodă și siguranța aceea pe care ți-o dau sedimentările, acumulările, experiențele artistice. E o bucurie să îi admiri arta!
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
