Cronica lui Călin: Rățușca cea urâtă. O pledoarie estetică

Aflat la prima colaborare cu Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași, Ciprian Huțanu a confirmat forma excelentă în care, ca regizor, se află în ultimii ani. Profesor de artă a actorului, specializarea Păpuși, adept al unor viziuni radicale asupra artei păpușărești, neobosind să indice, fără ezitare, pericolele prin care trece azi această artă, mereu preocupat de lucrul cu actorul și de perfecțiunea detaliului, Huțanu este un creator onest, foarte sincer în ceea ce face, pătimaș și transpus, exasperându-i pe cei din jur cu un profesionalism ce devine la el literă de lege. Îl urmăresc de ceva timp, îi observ spectacolele și îi cunosc opiniile. Dacă se grăbește un pic (nu mai e la prima tinerețe) ar putea fi unul dintre reformatorii spectacolului de animație românesc, căci are înscrise în conștiința sa artistică neliniștea, căutarea, revolta. Sunt suficiente motive pentru ca Huțanu să stârnească, în egală măsură, disconfort și interes.

Spectacolul său de la „Luceafărul”, Rățușca cea urâtă (după Andersen, în dramatizarea Elenei Popescu), are alura a ceea ce se poate numi „lucrul bine făcut”. Rămâne fidel poveștii, propunând, în același timp, subtile meditații asupra unor teme majore: tema diferenței, a identității, alegorica privire a societății și a prejudecăților ce o domină, raportul individ-grup, cunoașterea de sine, relativitatea frumosului etc. Stratificat pe niveluri de adresabilitate, spectacolul își oferă mesajele către un public larg, eterogen, demonstrând încă o dată că teatrul de animație nu e un teatru de nișă, cum insistent s-a încercat catalogarea lui.

Din punctul de vedere al formelor pe care le pune în joc, Rățușca cea urâtă propune o succesiune de micro-lumi, într-o continuă reconfigurare, aproape caleidoscopică, a elementelor de decor (scenografia Viorica Perju): curtea orătăniilor, cuibarul raței-mamă, lacul, căsuța copiilor sunt spații care, asistate de puterea convenției, se nasc și dispar cu delicatețe și rafinament, indicând temporalități diferite, etape din evoluția puiului de lebădă. Spectacolul are o vizualitate intensă ce plasează privitorul undeva între lumea de zi cu zi și un ținut de basm; e o continuă alternare a banalului cotidian și a unei lumi paralele, a eternului, fin sugerată prin imagini de o picturalitate specială (foarte bine folosite luminile de scenă!). Astfel, realul se deschide spre poveste, într-un echilibru mereu pe muchie de cuțit. Vegetalul, crusta de gheață a lacului, uneltele din gospodărie, fantomatica prezență a antropicului alcătuiesc un univers în miniatură de toată frumusețea.

Este, desigur, un univers populat și aici vorbim despre încântătoarele păpuși născute în atelierele de la „Luceafărul”: felurite orătănii, câine, pisică, vânător, copii dau viață eternei povești a lui Andersen. Construite cu multă atenție la detalii și la respectarea proporțiilor, păpușile sunt mânuite cu un (destul de rar văzut de mine) sistem de tijă dublă, apt de a imprima mobilitate și expresivitate a mișcării. Cu totul neobișnuită este configurarea unor personaje umane (vânătorul și cei doi copii): același sistem cu tijă dublă, însă cu câte doi mânuitori lipiți unul de celălalt, reproducând astfel omul în mărime naturală, siluete fantasmatice și totuși familiare. Zborul final, rotit, al lebedelor are grație, măreție și declanșează în spectator nebănuite nostalgii ale zborului și ale plutirii. O imagine de neuitat!

Impecabil se comportă scenic cele șase actrițe-mânuitoare din distribuție. Liliana Mavriș Vârlan, Beatrice Volbea, Elena Zmuncilă, Mariana Teleman, Iulia Deloiu Trif și Raluca Pintilie generează în păpuși semnificative cantități de viață, fie în aglomerări scenice, fie în solitudini amprentate de tristețe, fie în desenarea de relații, fie în particularizarea unuia sau altuia dintre personaje. E un aspect ce merită a fi menționat: fiecare personaj are individualitatea lui, definiția lui de personaj, „ceva”-ul lui care îl diferențiază de ceilalți; fiecare are o atitudine, dezvoltată prin mișcare sau prin inflexiuni vocale individualizante. Iar în această lume a diferențelor, calitatea de diferit a puiului de lebădă nu doar că nu se pierde, dar e și mai nuanțat subliniată.

În tot ce propun actorii și regizorul, se simte dragostea pentru păpușă, știința de a o manevra, căldura intensă a unei arte pentru existența căreia spectacolul de la „Luceafărul” reprezintă o adevărată pledoarie estetică.

Teatrul „Luceafărul” Iași – Rățușca cea urâtă, după H. Andersen. Dramatizarea: Elena Popescu. Regia și adaptarea: Ciprian Huțanu. Scenografia: Viorica Perju. Ilustrația muzicală: Radu Ștefan. Cu: Liliana Mavriș Vârlan, Beatrice Volbea, Elena Zmuncilă, Mariana Teleman, Iulia Deloiu Trif, Raluca Pintilie Spectacol vizionat în 29 noiembrie 2016. Data premierei: 4 decembrie 2016.

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)