CRONICA LUI CĂLIN: Mein Kampf, sau despre răzbunarea prin râs a istoriei

Posted at June 19, 2015

După ce, în primăvara aceasta, la Iaşi, urmăream excelentul spectacol despre memorie al lui Alexandru Dabija (Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin), îl regăsesc la Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu cu un alt spectacol despre memorie, însă dintr-o cu totul altă perspectivă – Mein Kampf, de George Tabori, o producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca. O satiră despre tinereţea lui Hitler, menită nu neapărat a relaxa raporturile omului de azi cu istoria şi nicidecum de a bagateliza răul, ci, mai degrabă, concepută ca o formă de răzbunare a tragicului prin comic. Este un păcat a râde de diavol? E o întrebare la care nu cunosc răspunsurile teologale… Cunosc doar o tradiţie terapeutică în care binele şi-a râs de rău. E o tradiţie pe care şi ludicul Dabija o cunoaşte la perfecţie, exersând-o frecvent în spectacolele sale ironice, revendicate (şi) din acea interesantă filozofie a hazului de necaz.

Desigur, o montare după piesa din 1987 a lui Tabori, în anumite spaţii încă nevralgice, ar stârni şi astăzi felurite scandaluri sau dispute. Poate unii urmaşi ai victimelor nazismului n-ar râde din suflet la reîntâlnirea, fie şi parodică, a factorului care a produs trauma. Și, mai mult ca sigur, neo-naziştii, iritaţi de jignirea idolului, ar vandaliza câteva magazine din vecinătatea teatrului. Din fericire, spaţiul românesc are cu totul alte traume şi sechele, astfel încât umorul lui Tabori, filtrat prin umorul lui Dabija, are toate şansele să fie gustat din plin.

În spaţiul semi-carceral al unui azil de evrei vienezi (scenografia îi aparţine Carmencitei Brojboiu), vânzătorul de cărţi Scholmo, printre altele şi scriitor fără inspiraţie, îşi trăieşte viaţa sporovăind liniştit cu colegii săi de religie şi subterană. Ironii, autoironii, evreisme, discuţii despre femei, dezbateri despre şi cu Dumnezeu, într-o succesiune zemoasă de replici (dramaturgia este semnată de Cătălin Ștefănescu) ce pare a nu se mai opri. Marile griji par de natură teoretică, iar tragedia lui Scholmo constă, deocamdată, în dificultatea de a începe cartea pe care o visează. Intimitatea unei lumi, cu particularităţile ei, cu pisoarele ei, cu sărăcia şi farmecul ei, ni se devoalează pas cu pas. Ceva din boema vieneză pe care o presupunem în exterior s-a depozitat şi în mizera locuinţă-azil; un verde de statuie străveche înnobilează trist pereţii, iar sub patul lui Scholmo sunt depozitate sute de cărţi. Pare o lume închisă, monadică, ce refuză orice imixtiune. Tocmai de aceea, apariţia tânărului mustăcios, îmbrăcat ridicol, cu perucă şi un vraf de planşe sub braţ, este de-a dreptul uluitoare. Deşi banală, această apariţie anunţă ceva din ceea ce urmează. Hitler a apărut în scenă şi, dincolo de râsetele şi băşcălia evreilor, monada a început să se viruseze; azilul pare acum o propedeutică a lagărului…

Nimeni nu-l prea ia în serios pe acest evreu ciudat, sosit la Viena pentru un examen la Academia de Arte. Plin de complexe şi resentimente, cu eşecul (crepusculul) înscris în genă, anunţă senin nici mai mult nici mai puţin decât că va cuceri lumea. Evident, în veselia tumultoasă a celor din jur care îl acceptă tocmai pentru a-l transforma în ciucă a bătăilor.

Treptat, o altă dimensiune se dezvoltă tot mai mult: una metafizică, în care Moartea începe să se preumble de colo colo, cu bizarul ei cortegiu. Îl caută pe Hitler, neintuind că, luându-l, şi-ar pierde unul dintre marii furnizori. Iar Hitler scapă, pentru că e la veceu şi pentru că Scholmo, cel mai evreu dintre evrei, trage pe sfoară însăşi Moartea. E o ironie crudă, dar pertinentă, asupra Vinei pe care o poartă toată lumea. Căci Hitler creşte, cumva, la sânul lui Scholmo, cel care îi oferă paltonul său, cel care refuză tentaţia de a-i tăia beregata atunci când îl bărbiereşte, cel al cărui umanism aruncă în aer umanitatea însăşi. Metafizicul se împleteşte cu istoria, iar faptele grave cu cele banale: grupul de prostituate ce condimentează Sabatul, găsirea unui titlu pentru cartea lui Scholmo, „Mein Kampf” (aşadar un evreu scrie biografia viitorului dictator!) şi aşa mai departe. Scenele sunt delimitate de minunatele songuri ale Adei Milea şi Ancăi Hanu, construite în diferite chei ironice şi de o inventivitate debordantă.

Alexandru Dabija organizează personajele pe grupuri: grupul evreilor, grupul lui Hitler, grupul Morţii, grupul prostituatelor. La rândul său, fiecare grup are un lider care interacţionează cu ceilalţi lideri de grup. Se obţine o reţea de relaţii funcţionale, coerente şi logice, un fel de structură cu armăturile la vedere. Un personaj de tranzit rămâne găina Mizzi (Anca Hanu), de culoare, dar şi de legătură, al cărei sacrificiu final anunţa sumbrele urmări. Cred că Mein Kampf este, prioritar, un spectacol de relaţie, iar la capitolul acesta binomul Hitler – Scholmo este redutabil. În rolul lui Hitler, Sorin Leoveanu construieşte, gradual, un caracter complex, măcinat de frustrări şi de patimi, amestec de infantilism şi grandoare, extrem de dificil prin prisma metamorfozelor ce intervin pe parcursul dezvoltării sale. E un Hitler ridicol şi groaznic, în care palpită neantul şi nebunia şi în ale cărui mărunte gesturi întrevezi o semiotică a dezumanizării. De partea cealaltă, Ionuţ Caras produce unul din evreii memorabili din istoria interpretărilor româneşti de gen. Scholmo e o bijuterie de personaj, lucrat în cele mai fine detalii, studiat până în cele mai adânci cotloane. Și Hitler şi Scholmo sunt roluri-lecţie, adevărate exerciţii de măiestrie actoricească. O Moarte seducătoare, duioasă în esenţa ei, propovăduind cu zâmbetul pe buze nefiinţa, e interpretată de Ramona Dumitrean. Un alt lider de grup este Angelica Nicoară, cea care, în plin Sabat, încearcă să corupă castitatea discutabilă a lui Scholmo. În general vorbind, întreaga distribuţie funcţionează la cote înalte, revelând o echipă puternică şi o poftă de scenă ce asigură respiraţie întregului spectacol.

Singura problemă a spectacolului de la Cluj stă în excesul de replici generatoare de umor. Or calitatea umorului este inegală, adeseori recurgându-se la „cârlige”, tuşe, şuşe şi alte soft-uri care obosesc şi produc lungimi inutile. În rest, Mein Kampf se impune ca un spectacol profund în care meditaţia asupra istoriei coexistă cu râsul sănătos, terapeutic.

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca – Mein Kampf, de George Tabori; Traducerea: Alexandru Al. Şahighian; Regia: Alexandru Dabija; Scenografia: Carmencita Brojboiu; Dramaturgia: Cătălin Ştefănescu; Muzica originală: Ada Milea şi Anca Hanu; Cu: Ionuţ Caras, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Sorin Leoveanu, Matei Rotaru, Angelica Nicoară, Romina Merei, Patricia Brad, Diana Buluga, Anca Hanu, Ramona Dumitrean, Cristian Rigman, Alexandra Tarce; Reprezentaţie vizionată în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu, 17 iunie 2015.

• Text semnat Călin Ciobotari

Uncategorized

Comentarii

4 comentarii to “CRONICA LUI CĂLIN: Mein Kampf, sau despre răzbunarea prin râs a istoriei”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)