CRONICA LUI CĂLIN: FNT 2015. Despre vertijuri, cu îngândurare…
Am mers la Vertij (regia Mihai Măniuţiu, Teatrul „Aureliu Manea” Turda) încărcat deja sufletește cu frânturi din caietul de sală, locul unde Măniuţiu ne spune că „acest spectacol e despre mama mea, da, despre mama mea care suferă de Alzheimer, despre mama pe care nu am pierdut-o, despre mama mea care, însă, m-a pierdut, cu toate că e încă alături de mine. Cum poţi să exprimi o atare sfâșiere? Spectacolul e bazat pe textele scrise de-a lungul bolii ei, texte care încercau să exorcizeze panica şi durerea de care am fost cuprins…”.
E un spectacol confesiune, un spectacol foarte personal, în care, printr-un limbaj complex, alcătuit din cuvinte mişcate, Măniuţiu şi mama sa devin protagoniştii solitari ai unui eseu despre despărţire. Alzheimer se numeşte micul demon care s-a cuibărit în fiinţa umană, înstrăinând-o, divizând-o de sine şi de celălalt, fractură de conştiinţă, lentă şi ireversibilă îndepărtare de cele ce sunt şi ar mai putea fi. Scenariul pe care se construieşte spectacolul, rostit de inconfundabila voce a lui Marcel Iureş, gravă, dar foarte familiară, răsunând parcă din interiorul nostru, dezvoltă, în metafore de o vizualitate incandescentă, o multitudine de teme: tema bolii, a recunoaşterii şi a uitării, tema raportului fiu – mamă, tema drumului spre moarte şi aşa mai departe. Poetul Mihai Măniuţiu vorbeşte despre toate acestea în versuri esenţializate, oglinzi fin tremurate ale propriei sale dureri, uneori ritualic repetate, alteori de un firesc cald, relatări de pe traseul unui vertij în creştere. Ce îi trebuie unui avion ca să zboare?, îşi întreabă fiul mama, testându-i raţiunea. Aripi şi voinţă, îi răspunde ea, de la marginile vertijului…
Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu transpun scenic, prin mişcare, tulburătoarea poveste a înstrăinării. E un dans al vieţii şi al morţii, în care dizarmonia, mişcarea frântă, gestul trans-uman dau socoteală de progresia necruţătoarei boli. Li se alătură trei tinere şi expresive actriţe de la Teatrul din Turda, Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa şi Bianca Pintea. Cred că metafora sub care ar putea fi aşezate toate aceste tablouri de coregrafie este metafora sfâşierii. Căutarea sinelui, târcoalele micului demon al bolii, disperarea, spaima sunt teme minuţios abordate şi transpuse de corpuri în derivă. De mare forţă sunt scenele în care coregrafia transformă cuvintele scenariului în mişcare, vast montaj corporal în care întrevezi adevărate întrupări ale verbului, frazeologii gestuale, cuvinte-om ce păşesc, se rostogolesc, se nasc şi mor. Un peisaj sonor, straniu şi angoasant, de dincolo de umanitate, de dincolo de bine şi de rău, acaparează treptat lumea scenei.
Blank-ul memoriei se regăseşte ipostaziat în cele două panouri imense, albe (decorul este realizat de Adrian Damian), poziţionate în formă de V, pe care, uneori, se desenează constelaţii ale abisului (light design de Lucian Moga), coloane ce pot fi ale infinitului, dar şi gratii ale unei celule interioare din care se iese abia la final, când panourile se deschid lăsând vederii scara de lumină pe care se urcă spre veşnicie. O altă constantă scenică este gheaţa, întâi în fragmente mici, aşezate în boluri, apoi în cuburi mari, translucide. Gheaţa frisonului, gheaţa eternităţii…
„Cum e posibil ca o iubire graţie căreia eşti – în mare, foarte mare măsură – cel care eşti, să devină fantomatică şi, cel puţin aparent, vecină cu neantul?”. E o întrebare cel puţin la fel de importantă precum cele despre a fi şi a nu fi, despre viaţă şi moarte. În Vertij, Măniuţiu şi-o adresează şi ne-o adresează cu o sinceritate dezarmantă. Nu ştiu, nu ştiu ce să-i răspund şi ce să-mi răspund…
Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
