Cronica lui Călin: Hamlet. O mecanică a stărilor…
Trec printr-o periodă în care încerc să-mi definesc atitudinea criticului de teatru față de spectacol. Cum să vorbești despre un spectacol? Descriindu-l, cum insista Susan Sontag (sub forma acelei „erotici a artei”), sau interpretându-l? Repovestindu-l sau redesenându-i contururile, punându-i în față oglinzi textuale? Sunt întrebări pe care mi le reactivează, enervant de intens, spectacole mari, spectacole care te invadează estetic, cultural, ideologic și care te provoacă la a avea tot felul de atitudini. Ce să facă, bunăoară, un critic de teatru cu Hamlet-ul de la Teatrul Național Timișoara? Cum să scrii despre un spectacol în care aproape fiecare scenă se cere, deopotrivă, povestită și interpretată? Cum să rămâi într-o „erotică a artei” când montarea îți pretinde exerciții interpretative, iar tentațiile hermeneutice, agasante erinii culturale, te împresoară din toate direcțiile?! Dar asta e, avem și noi, criticii de teatru, Elsinor-urile noastre…
Am fost, așadar, la Hamlet. Cu lipsa de entuziasm pe care, în genere, mi-o procură bătrânul Will citit în cheia străvechilor noastre traduceri șaizeciste/ optzeciste și montat respectuos de regizori cu privirea plecată. După cinci minute, apatia mi-a trecut, iar Shakespeare mi-a devenit suportabil. Aș vorbi mai întâi de strania traducere&rescriere a textului, semnate ambele de Peca Ștefan. Un fel de „chirurgie estetică” practicată dramaturgic pe textul de la 1600, aptă, desigur, de a scandaliza pe cei ce așteaptă să reaudă cuvintele de altădată, mestecate la nesfârșit de felurite generații de actori și pe cei ce se întreabă îngroziți, în șoaptă: „cum să faci operație estetică unui sfânt?”. Personajele lui Shakespeare vorbesc, la Peca Ștefan, fix ca oamenii de azi. Directețe a verbelor, pragmatism adjectival, tentații argotice și, în general, o simplitate frustră a exprimării. Ceea ce este cu adevărat remarcabil e că niciuna din replici, oricât de întoarsă spre prezent ar fi, nu-l trădează pe Shakespeare. E o dramaturgie ce valorifică într-un mod ideal textul clasic, recuperându-i în detaliu tensiunile și conferindu-le acestora noi cadre de expresie, foarte convenabile receptării actuale. Hamlet pare (și, întrucâtva, este) un text recent scris, foarte proaspăt, cu o poeticitate reorientată către underground-ul impus de ritmurile hip-hop și electronice din care e țesut universul sonor al spectacolului. Căci hălci întregi din text sunt redate scenic pe muzica și în interpretarea trupei Subcarpați, autorii spectacolului găsind în acest stil muzical (ce vorbește pe înțelesul tuturor despre realitatea imediată) o soluție în a repovesti eternele nedreptăți ale lumii lui Hamlet. Folosirea hip-hop-ului induce, desigur, o anume dimensiune socială, însă poezia sacadată, cu ritmuri de transă gravă și tristă, deschide repede socialul către o zonă mai amplă de meditație asupra condiției umane. Trebuie să fii acolo, în sală, ca să înțelegi că hip-hoperul duh de la Elsinor nu stârnește râsete și nici măcar zâmbete, ci, ca o zeitate a Neliniștii, ne contaminează, ne instigă, ne condamnă la disconfort.
Metafora dominantă a spectacolului Adei Lupu Hausvater este, cred, spațiul închis. Cerința lui Hamlet din ultima scenă – „Închideți ușile!” – pare să fie pusă în practică încă din momentul în care publicul, în drumul spre sală, trece stingher pe lângă cuști din care ne privesc personaje. Menajeria umană, sinistră în luminile clar-obscure ce o desenează, va lua noi forme pe parcursul spectacolului: constant, scena e compartimentată și recompartimentată de pânze ce coboară, producând impresia de trape ce (sur)prind (uneori, personajele conștientizează prezența trapelor și încearcă să se ferească din calea lor). Această dinamică a spațiului de joc, simplă și eficientă, intensifică sentimentul inițial de cușcă. La fel, fasciculele de lumină din care, frecvent, vorbesc personajele, spații bine delimitate, circularități ce își conțin victimele, prizonierii. Spațiul cel mai profund, însă, este cel care ilustrează interiorul minții lui Hamlet. Light-design-ul produce complicate figuri vizuale, în care ți se pare că te cufunzi ba în rețelele neuronale ale protagonistului, ba în tuneluri piramidale ce nu duc nicăieri. Așa am interpretat (din nou interpretare!) „organigramele” de semne, liniile „cardiologic” trasate și, în general, mare parte din inserturile video. Până și cele câteva (foarte puține) obiecte de mobilier par derivate materiale ale cuștii. Spațiul înalt este, el însuși, o bănuită cușcă ce își întinde glacialele geometrii asupra întregii săli.
Momentele tradițional-esențiale ale textului sunt desacralizate. Celebrul monolog despre a fi sau a nu fi este rostit în debutul spectacolului și nu se mai face vreo referire la el. Scena teatrului în teatru nu are o greutate aparte în economia întregului, la fel scena Yorick e o scenă ca oricare alta. Par să conteze infinit mai mult secvențe precum cele în care Hamlet, în mijlocul publicului, își întrupează în sunete de flaut stările. O ironie discretă, fină, traversează spectacolul. O găsim în proiecțiile de film clasic vizionat de Gertrude și Claudius, în inter-textualitățile muzicale la care recurge Hamlet („Let it be”, „Ready or not”, „Bohemian Rhapsody”), dar și în scena finală a duelului când stop-cadrele permit Destinului să plaseze vârful spadei acolo unde trebuie.
În partea a doua a spectacolului se dezvoltă, cel puțin la nivelul meu de receptare, o nouă perspectivă de interpretare (vai, iar interpretarea!): treptat, spectacolul ia forma unei povești despre omenire rostită într-un fel de temporalitate post-apocaliptică. Impresia e accentuată de glacialitatea cosmică, de robotizarea unor personaje (Fortinbras) și de sentimentul prezenței unui trans-uman care nu are nimic de-a face cu divinitățile creștine. „Danemarca”, „Norvegia”, „Polonia” par mai degrabă nume de stele/ planete decât geografii terestre. Războaiele din Shakespeare par acum integrate într-un război stelar; aproape că îți imaginezi un public extra-terestru asistând de undeva din nevăzutul scenei la această mostră documentară asupra unei civilizații demult apusă: civilizația umană. Scena este supravegheată, însă de un ochi non-uman, un ochi care încearcă să înțeleagă, de dincolo de omenesc, omenescul.
În Hamlet, Matei Chioaru construiește mult pe un discret amestec de familiaritate și stranietate. Neliniștile sale, îndoielile reies mai degrabă din mișcare, decât din textul rostit. Personajul e dominat de o fragilitate inteligentă, simți în el toate „trestiile” pascaliene, toți învinșii dostoievskieni, toți anti-eroii lui Cehov ș.a.m.d. E compus în așa fel încât să reflecte prioritar omenescul ferecat în zodia nedreptății, un Hamlet între celelalte miliarde de Hamlet, ca și cum numele acesta ar deveni sinonim cu substantivul „om”, sau cu un sentiment din gama de sentimente a fiecăruia dintre noi. Mai mult decât stări propriu-zise, acest Hamlet ne arată ceea ce s-ar putea numi o „mecanică a stărilor”. Reverența meyerholdiană pe care o face regizorul este evidentă! În general vorbind, mai toate personajele comportă această dublură a mecanismului ce te face să citește celebrul „Time is out of joint” prin prisma dereglării/ dezarticulării unui mecanism. E prezentă, din nou, tema unei scurt-circuitări a umanului (fizic ilustrată la contactul dintre Hamlet și duhul tatălui său). Întreaga distribuție se aliniază acestei cerințe a depersonalizării, actorii devenind vârfuri ale unor geometrii scenice ce se compune și se recompune la nesfârșit.
Spectacolul Adei Lupu Hausvater este unul curajos și inteligent construit. Îți trebuie curaj să faci un astfel de Shakespeare, părăsind convoiul de pelerini ce merg să se închine la textele lui, îți trebuie inteligență care să-ți susțină și să-ți argumenteze curajul. Și nici acum, la finalul acestei cronici, nu-mi dau seama cum ar fi trebuit să vorbesc despre Hamlet-ul timișorean: punându-i oglinzi sau interpretându-l? A oglindi sau a interpreta? Aceasta-i …una dintre întrebări!
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara – Hamlet, după William Shakespeare. Tradus şi remixat de Peca Ştefan. Un spectacol de Ada Lupu Hausvater. Muzica: Subcarpaţi. Scenografia: Iuliana Vîlsan. Video: KOTKI visuals. Sound design: Ioan Uţu Pascu. Cu: Matei Chioariu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Marius Andrei Alexe, Valentin Popescu, Doru Iosif, Victor Manovici, Cristina König, Flavius Retea, Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Ionuţ Iova, Marius Lupoian, Adrian Jivan, Florin Ruicu, Costel Tovarniţki, Benone Viziteu, Raul Bastean, Romeo Ioan, Claudiu Dogaru. Spectacol vizionat în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, Iași, 10 octombrie 2016.
• Text semnat Calin Ciobotari
Loading ...
