CRONICA LUI CĂLIN: Biblioteca din Livada de vișini…

A citi Livada de vișini într-o cheie prioritar culturală a fost o idee pe care, în spațiul teatral românesc, a sugerat-o mai întâi George Banu (în atât de utila sa carte Livada de vișini. Teatrul nostru). Desigur, acolo Banu propunea parabola teatrului-livadă, însă nu puține erau observațiile colaterale ce lărgeau parabola către o nouă temă de meditație: cultura ca livadă de vișini. Bunăoară, în cartea sus pomenită am întâlnit pentru întâia oară ideea că apelul lui Gaev la Enciclopedia în care era menționată livada familiei sale constituie un argument cât se poate de serios.

În plus, în textele lui Cehov, trimiterea la carte, la autor și, în general, la alte mici plăceri livrești, este o constantă. Numai dacă ne referim la piesa de la 1904, constatăm o abundență de semne bibliofile și, în general, culturale. În prima scenă, Lopahin mărturisește că încearcă să citească din când în când; în una din ultimele secvențe, Anna încearcă să-și consoleze mama: „vom citi în nopțile de toamnă, vom citi multe cărți…”. Epihodov susține că l-a citit pe Buckle, în vreme ce Pișcik recunoaște că nu l-a citit pe Nietzsche, dar că i l-a povestit fiica sa etc.

Regizorul Tompa Gabor are, așadar, suficiente puncte de plecare în a-și articula propria viziune: conceperea Livezii sub forma unei vaste biblioteci. Modelul i l-a sugerat tot George Banu, la al cărui îndemn Tompa vizitează celebra Biblioteca Strahov (Praga), exemplu de dragoste protectivă pentru carte, de rezistență a cărții în timp, de cultură-reper, admirabil conservată și valorizată. Spectacolul său, făcut la Teatrul Național din Maribor (Slovenia) și prezentat la Festivalul „Fest(in) pe Bulevard” al Teatrului Nottara, propune așadar această nouă și foarte ofertantă lectură a textului cehovian. Livada, ca entitate naturală concretă, nu mai are relevanță. Ea e vag sugerată doar de o secvență de început când Liubov, tocmai sosită de la Paris, primește un mănunchi de crengi înflorite de vișin. Omniprezența (văzută sau presupusă) livezii este înlocuită de omniprezența bibliotecii. Scenografia Carmencitei Brojboiu este axată aproape exclusiv pe construirea, evoluția și sublimarea acestei metafore.

În fiecare dintre cele patru acte ale piesei, biblioteca este decorul-fundal, mereu același și, prin repoziționare, mereu altul. Stabilă rămâne doar Enciclopedia care, asemenea unei Evanghelii, stă așezată de la început până la sfârșit la loc de cinste. În actul întâi, derulat în întregime în camera copiilor, ai strania impresie că te afli undeva pe un fund de mare, într-o epavă. Verdele patinat al pereților vechii biblioteci are furnizează senzația de corozivitate marină. Un tavan alcătuit din grinzi masive (tavanul va fi ridicat în actele următoare) intensifică impresia de scenă-cală. Scufundare în copilărie, copilărie scufundată în inconștientul personajelor… Actul al doilea repoziționează biblioteca. Cadrul natural cerut didascalic de Cehov este înlocuit de un indoor picnic-lectură. Mai toate personajele au în mână câte o carte, obiect-accesoriu, obiect-pretext, rezonând deplin cu biblioteca tăcută din fundal. Scufundarea din actul întâi se transformă în plutire: în centrul scenei e acum o barcă în care vor urca și din care vor coborî personaje. Tot acum, trecătorul din Cehov devine la Tompa Gabor un poet cerșetor și trist, metaforă despre vremurile tragice în care a ajuns arta; trecătorul va împărți plachete cu versuri, apoi, umil, își va pune jos pălăria pentru a aduna pomană. În actul al treilea, scenografia propune noi variațiuni pe tema bibliotecii: biblioteca-labirint, biblioteca-paravan, biblioteca-scenă. Gaev nu a făcut din târg doar cumpărături culinare, ci a cumpărat și câteva foarte delicate cărți în format mic. Reflex de om care achiziționează frecvent carte, dintr-o plăcere pe care Lopahin n-o poate înțelege. În fine, actul patru ne oferă o biblioteca ambalată/anulată. Pe rafturile imense, panglici albe sub formă de X indică ceea ce s-ar putea numi casarea bibliotecii, casarea paradigmei în mijlocul căreia au trăit Liubov și ceilalți. Înainte de a părăsi definitiv casa în care s-a născut, Gaev se apropie de Enciclopedie, rupe pagina care face referire la livada de vișini, o împăturește și o pune în buzunar. E tot ceea ce se mai poate face: salvarea prin memorie. Strigătul tragic al Liubvei și moartea lui Firs, rezemat de marginea unei imense aglomerări de cărți, echivalează cu moartea unei culturi.

Atât de pregnanta scenografie a Carmencitei Brojboiu și densitatea în sine a temei regizorale duc la o diluarea a personajelor și a poveștilor individuale ale personajelor. Nici Liubov, nici Gaev, nici (cu unele excepții) Lopahin nu devin personaje dominante. Dramele lor personale, convingerile lor sunt înghițite de meta-drama ce stă să se petreacă: biblioteca aceasta, cultura aceasta, eonul acesta vor muri acum, sub ochii noștri. Poate tocmai de aceea, raportul personajelor cu biblioteca este unul pur formal. Eroi lui Cehov nu devin, în această lectură, fini intelectuali, oameni instruiți, purtători de cuvânt ai paradigmei culturale. Nu, cultura îi conține fără ca ei să realizeze acest lucru. Tocmai de aceea, Anna, Charlotta, Varia, Trofimov, Pișcik ș.a. sunt doar schițe, drafturi fragile de personaj. Tompa Gabor reține din Cehov jocul de-a râsul și de-a plânsul, inconștiența senină în fața dezastrului, puterea de auto-amăgire, privilegiind mai degrabă grupul decât individul, generalul în detrimentul individualului. Nu avem de-a face cu interpretări memorabile, ci cu fulguranțe actoricești în cheie minoră plus relații scenice bine conturate. Doar Lopahin (Kristijan Ostanek) are momente când iese din pluton (excelentul act trei), devenind contrapunct al grupului (ca în scena dulapului din actul întâi, când e singurul ce rămâne fără pelerinele negre în care se costumează ceilalți). Un grup ce va fi, treptat, „virusat” de personaje noi, anunțând schimbarea: șeful poștei, un servitor care dă târcoale sau misterioasa măicuță ținând o icoană în mână (prezență constantă, în fundal, supraveghind scena încă din primul act, semn spectacologic rămas neclar pentru mine). Laptop-ul pe care, spre sfârșit, Epihodov i-l întinde lui Lopahin este punctul final al unui anumit mod de raportare asupra lumii. Disputa trecut-prezent e indicată prezentă și la nivel muzical. Iașa și Firs au, desigur, preferințe radical diferite. Ba chiar, nu fără ironie, Tompa Gabor, la o schimbare de decor, ne strecoară și un „In the summertime” (Mungo Jerry).

Dincolo de câteva „întâmplări” scenice pe care le-am considerat inoportune (focul în aer tras de Charlotta are ca efect doborârea unui pescăruș, intertextualitate groasă și lipsită de miză; le fel, pachetul de pamperși sau tampoane – nu îmi e foarte clar – pe care Iașa i-l oferă Duniașei), spectacolul lui Tompa Gabor are suflul acela de universalitate care ar trebui să-l așeze între reprezentările memorabile ale Livezii. Cu atât mai mult cu cât originalitatea soluției centrale este dincolo de orice îndoială.

Teatrul Național Sloven, Maribor (Slovenia) – Livada de vișini. Regia: Tompa Gabor. Scenografia: Carmencita Brojboiu. Coregrafia: Cleopatra Purice. Muzica: Davor Herga. Ilustrație muzicală: Tompa Gabor. Cu: Ksenia Mišič, Ales Valic, Vlado Novak, Nataša Matjašec Rošker, Kristian Ostanek, Ivo Ban, Ana Urbanc, Matija Stipanič, Davor Herga, Mateja Pucko, Maša Žilavec, Nejc Ropret, Viktor Meglič, Irena Mihelič, Mojca Simonič. Data vizionării: 20 octombrie 2016, Teatrul Odeon, în cadrul Festivalului „Fest(in) pe Bulevard”

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)