Cronica lui Călin: Tartuffe! Teatru radiofonic la Sala Mare
Categoric, a miza pe actualitatea unui personaj precum Tartuffe e o opţiune corectă, îndelung confirmată de o societate contemporană în care ipocrizia, făţărnicia şi perversitatea aproapelui sunt trăsături pronunţate. Din acest punct de vedere, ideea lui Vlad Massaci de a monta, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, faimosul „Tartuffe” al lui Molière a fost inspirată din toate punctele de vedere. Ne gândim aici inclusiv la obligaţia morală a Naţionalului de a avea în repertoriu câte un text clasic, apt să dea satisfacţie aşteptărilor unui public …la fel de clasic, dar şi la dreptul actorilor de a-şi bifa în CV roluri grele, de rezonanţă.
Nu vom insista asupra ultra-cunoscutelor poveşti care au însoţit geneza textului din 1664 (cenzura, conflictul cu regele etc.), cu atât mai mult cu cât regizorul nu a încercat să folosească în vreun fel astfel de aspecte ce ţin de, să spunem, „biografia” piesei. De altfel, grila de lectură aplicată de regizor evită privirile peste umăr, încercând, cel puţin din câte mi-am dat eu seama, să instanţieze un fel de prezent continuu, cu personaje care, prin ţinută vestimentară sau comportament, ţin de un indecis secol XX (mai puţin costumaţia ciudată şi nejustificată logic a lui Tartuffe). Massaci nu supralicitează această actualizare, reprimându-şi eventualele porniri de a suplimenta semnele prezentului prin decoruri sau spaţiu sonor. Încă de la începutul spectacolului ne aflăm în compania unei familii ca oricare alta, aproape banală prin firescul acţiunilor. O masă din lemn, scaune, ferestre şi uşi, un scrin central şi alte câteva „mărunţişuri” obiectuale (scenografie: Andu Dumitrescu) care nu spun nimic semnificativ despre cadrul spaţio-temporal al piesei.
Ceea ce atrage atenţia, la nivel de organizare a scenei, este cromatica generală bicoloră (culoare deschisă vs. culoare întunecată), un fel de delimitare a binelui de rău, a toposului luminii de un alt topos, al demonicului. M-a mirat faptul că Massaci se preocupă – destul de explicit – de sublinierea acestei dihotomii, înger – diavol (în partea de sus a scenei, pe fundal negru, sunt proiectate fiinţe înaripate, într-o succesiune ce vorbeşte imagistic despre degradarea sacrului), de vreme ce miza spectacolului se prefigura ca una ce depăşeşte cadrele unei dezbateri pe teme religioase. Frânturi de muzică bizantină, coralităţi înalte, mişcă aripile îngerilor. Tot pe acest principiu al „separării taberelor”, Massaci introduce un personaj nou, inexistent în textul iniţial, un anume Laurent din care nimeni nu prea înţelege mare lucru: intervine o singură dată, e complet îmbrăcat în negru şi are în mână un trafalet; ai spune că el e autorul vopsirii bicolore a scenei, de care pomeneam mai sus. Pare un valet al lui Tartuffe, căci îi introduce faimoasa primă intrare din actul trei. Din motive care ne scapă, Tartuffe îl va săruta pe gură (homosexualitate, pedofilie?!), reacţia lui Laurent fiind una de greaţă. Următoarea apariţie misteriosului personaj va fi …la aplauze.
Astfel de delimitări te fac să nu ştii unde să-l plasezi, prea clar, pe Tartuffe, mai ales că ţine mereu în mâini o carte ce are pe copertă o cruce vizibilă. Insistenţa pe ipocrizia de natură religioasă sărăceşte cumva personajul, îl unilateralizează. Intrarea sa în scenă (s-au scris studii întregi despre tardiva intrare a lui Tartuffe şi despre cât de intens ar trebui pregătită această intrare) nu are nimic spectaculos, nimic care să facă din el un personaj memorabil. Și, într-adevăr, Orgon pare personajul în jurul căruia se ţese totul, pe Orgon pare a fi condusă supratema spectacolului, candidul Orgon care, ne spune regizorul, nu se va lecui de credulitate, nu va învăţa nimic din această poveste. În ultima scenă, după ce totul se rezolvă şi personajele se aşează la masă, Orgon deschide un aparat de radio. În sală ajung ecourile neclare ale unor discursuri ce par (nu sunt sută la sută convins!) naziste, iar personajul molièresc le ascultă transfigurat. Ideologiei religioase îi urmează o ideologie politică, Orgon devenind astfel exponent paradigmatic al omului dispus să creadă orbeşte în orice, oricând. E un final riscant. Din reacţiile sălii am dedus că puţini au înţeles mesajul regizoral.
Principala problemă a spectacolului survine din faptul că, modul în care e construit, îl face complet nepotrivit pentru sala mare. Actorii, neajutaţi în vreun fel de decorul minimalist, nu reuşesc să acopere vastitatea spaţiului. Dinamica e scăzută, se stă la masă enorm (cred că mai bine de o oră!). Nu o suplineşte rostirea alertă a versurilor (s-a optat pentru traducerea în versuri cu rimă a lui A.Toma, o traducere ce ar fi pretins unele împrospătări, ea datând de la începutul anilor 70), şi nici ritmul susţinut al schimbului de replici. Momentul intrării lui Tartuffe găseşte deja un public quasi-plictisit.
O altă problemă mi s-a părut a fi una generată de nerezolvarea celor mai multe relaţii dintre personaje. Ai spune că nimeni nu comunică, ci doar verbalizează. Dacă unele relaţii pretind mai puţină concentrare din partea publicului, altele ar fi fost foarte ofertante în acest sens. Bunăoară, relaţia dintre Mariane şi Valère, în întregime ratată din perspectiva mea. O altă relaţie deficitară e cea dintre Mariane şi soţul ei, Orgon. Pariul lui Massaci se rezumă doar la axa Orgon – Tartuffe; tocmai de aceea scenele în care este implicat grupul (ca atunci când Orgon îşi ia rămas bun de la ai lui sau ca atunci când Tartuffe îi pune la zid pe cei pe care i-a înşelat) sunt neconvingătoare, artificiale, tocmai pentru că, brusc, pretind nişte relaţii pre-existente, dar în care nu s-a investit aproape deloc. Apoi, se pierd pe traseu, mult prea uşor, personaje cu potenţial. Flipote (Andreea Spătaru), de exemplu, are la început câteva intervenţii (non-verbale) capabile a însufleţi oarecum leşinata atmosferă; personajul se epuizează, fiind aşezat fără sens la acea bizară masă a tăcerii. Un alt set de personaje fac de-a dreptul figuraţie; nu sunt clar definite, nu participă decât formal la dezvoltarea şi solvarea conflictului.
Asemenea impedimente procură spectatorului nefasta convingere că nimic semnificativ nu se petrece pe scenă, în afară unor dueluri verbale mai mult sau mai puţin savuroase. De aici constanta senzaţie de teatru radiofonic, un teatru care se aude şi din care privirea nu are de câştigat mare lucru.
Sunt, desigur, şi momente reuşite, în special datorate unor momente actoriceşti valide. Aş remarca-o pe Dorine (Puşa Darie), unul dintre puţinele caractere tuşate cu pigmentul acela atât de necesar comediei, dar şi pe Orgon (Doru Aftanasiu), sclipitor mai ales în momentele de maximă credulitate. Tartuffe (Ionuţ Cornilă) este inegal, aritmic; îi iese un personaj corect făcut, însă sub posibilităţile actorului Cornilă. Regreţi, în schimb, că Doamna Pernelle (Georgeta Burdujan) nu are un rol de o întindere mai mare. Sunt, apoi, unii actori care nu se aud. Pentru a înţelege ce spun îţi forţezi auzul, ceea ce nu e tocmai în regulă. Alţii, pentru a se auzi, strigă, ceea ce, iarăşi, procură disconfort. Superficiala creionare a relaţiilor are efecte asupra personajelor, care, uneori, par suferinde de un bizar autism. Fiecare este pe cont propriu, o situaţie pe care am remarcat-o şi în alte rânduri ca simptomatică pentru trupa Naţionalului ieşean.
Una peste alta, cred că se putea scoate mult mai mult din acest „Tartuffe”, atât de ofertant prin nesfârşitele răsfrângeri în profilul omului de azi. N-a fost să fie!
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Tartuffe, de Molière, traducere de A.Toma. Regia: Vlad Massaci. Scenografia şi light design: Andu Dumitrescu. Asistent regie: Diana Mititelu. Distribuţia: Georgeta Burdujan (Doamna Pernelle), Doru Aftanasiu (Orgon), Andreea Boboc (Elmire), Dumitru Florescu (Damis), Delu Lucaci (Mariane), Andrei Sava (Valère), Dumitru Năstruşnicu (Cleante), Ionuţ Cornilă (Tartuffe), Puşa Darie (Dorine), Petru Ciubotaru (Domnul Loyal), Gelu Zaharia (Un căpitan), Antonella Cornici (Laurent), Andreea Spătaru (Flipote). Data premierei: 16 octombrie 2014.
• Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
