Călin Ciobotari: Câteva gânduri despre Teatrul Naţional Iaşi

Posted at March 11, 2015

În 2007, m-am numărat printre cei care au crezut, cu sinceritate, în capacitatea lui Cristian Hadji-Culea de a relansa Teatrul Naţional Iaşi. Principala problemă atunci, din câte îmi amintesc, e că, în afara lui Alexander Hausvater, niciunul dintre regizorii români importanţi nu prea mai vroiau să monteze într-o instituţie ce li se părea decredibilizată. Când Val Condurache i-a propus lui Cristian Hadji-Culea (puţini mai ştiu astăzi!) să preia Naţionalul ieşean, avea, probabil în minte, mai degrabă cele două-trei spectacole memorabile făcute pe vremuri la Iaşi de regizorul Hadji-Culea, decât managementul deplorabil pe care acesta din urmă l-a probat la TVR.

Hadji-Culea nu venea singur la Iaşi. Venea cu un sistem de relaţii! Da, căci pe vremea aceea numeam “sistem de relaţii” cooperativa regeizorală pe care, ulterior, directorul Naţionalului ieşean a dezvoltat-o cu o dibăcie remarcabilă. Şi, într-adevăr, la scurt timp, cei mai importanţi regizori români au început să monteze aici. Dacă priveşti retrospectiv, în toţi aceşti opt ani, nu prea ai ce să comentezi: Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Tompa Gabor, Mihai Măniuţiu, Claudiu Goga, Alexander Hausvater şi alţii – au lucrat cu trupa ieşeană şi au produs spectacole. Mai bune sau mai puţin bune, mai costisitoare sau mai ieftine. Formal vorbind, faţă de perioada 2000 – 2007, nimeni nu poate nega o intensă “schimbare la faţă”.

Cu toate astea, în mod ciudat, nimic nu s-a legat la modul profund în evoluţia acestui teatru al nostru. După vreo trei ani, prin 2010, cred, am avut senzaţia tot mai acută că Teatrul ieşean încetează să fie unul al comunităţii. E anul din care nu am mai putut avea dialog cu directorul Cristian Hadji-Culea care, între timp, îşi dezvoltase admirabile abilităţi de a se ascunde prin birouri sau de a se furişa pe lângă clădirile teatrului, în inexplicabila intenţie de a nu fi văzut. De altfel, în câteva rânduri, l-am întrebat de cine se fereşte. O altă tehnică a dlui director era (şi este) de a fi sunat brusc la telefon atunci când se apropie de tine, astfel încât un eventual dialog să nu aibă nicio şansă. Concret, inabilităţile de comunicare ale lui Cristian Hadji-Culea (handicap sever pentru un manager de teatru) au părut că se transmit în toate compartimentele Casei lui Alecsandri (străveche denumire a Teatrului ieşean). Ajunsesem să aflu de pe surse când vor fi programate spectacolele luna viitoare sau cine şi ce se pregăteşte să monteze. Toate proiectele mele teatrale s-au lovit de zidurile reci ale biroului de la etajul întâi. Le-am dus la capăt complet paralel de un Teatru care ar fi trebuit să fie interesat de cărţi precum “O istorie dialogată a Teatrului Naţional Iaşi”, “Cornelia Gheorghiu, între Ciocârlia şi Sarah Bernhardt”, “Emil Coşeru, actorul nostru“ etc. Îmi era tot mai evident că astfel de propuneri nu doar că nu aveau cum să aibă şansa unui parteneriat, dar realmente deranjau tihna patriarhală a unei conduceri care niciodată nu a dat doi lei pe cuvântul scris.

I-am atras atenţia directorului Cristian Hadji-Culea, şi în privat, dar şi în public (acum doi ani, la Bucureşti, în una din întâlnirile de la Festivalul Naţional de Teatru) că se îndepărtează de comunitate. În 8 ani, în afară de spectacolele propriu-zise, Teatrul nu a mai organizat aproape nimic altceva. Iar când totuşi a propus câte o lansare de carte sau câte o conferinţă, a făcut-o complet neprofesionist, dintr-un fel de obligaţie lipsită de entuziasm, ca pentru a bifa ceva undeva în neantul de sub faimosul nostru candelabru. Teatrul nostru a devenit unul de premieră, sensul larg al cuvântului cultură fiind trădat sistematic de o conducere care a crezut că singura ei misiune constă în producerea de spectacole.

O altă problemă despre care am scris până mi s-au şters literele de pe tastaturi a fost lipsa unui eveniment teatral major la Iaşi. Mă număr printre cei care nu mai credeau în Festivalul “Goldfaden”, însă aveam nostalgia atmosferei extraordinare de la începuturile acelui Festival, când Teatrul devenea un fel de topos deschis prin care circulau nestingheriţi actori, jurnalişti, spectatori, somităţi şi anonimi… Dar Hadji-Culea n-a pus nimic în locul răposatului Festival. Pentru că Minsterul l-a obligat să cheltuiască nişte sute de mii de euro, acum trei sau patru ani a închipuit un soi de festival cunoscut sub numele “Europa Est de Tot”, o aberaţie de concept care nu făcea altceva decât să ne afunde “de Tot” în provincialismul de care, după 2007, ni se părea că scăpasem. Lipsa unui eveniment teatral major a avut şi are consecinţe majore asupra imaginii Teatrului ieşean în plan naţional şi european, blocându-ne posibilitatea de a ne defini…

Tot după 2010 (an cu semnificaţii de cotitură în managementul lui Cristian Hadji-Culea), directorul şi-a amintit că este şi regizor. A început să monteze în instituţia pe care o conducea, plătindu-şi onorarii frumoase pentru care, de altfel, a şi fost amendat de Curtea de Apel Iaşi, salvat la limită de la începerea unei cercetări penale de toată ruşine. Din felurite motive (estetice şi pecuniare), a reînceput să monteze şi prin alte teatre. Îl vedeai ba pe la Cluj, ba pe la Braşov, ba te miri pe unde altundeva. La schimb, directorii de la Cluj, de la Braşov sau de prin Te Miri Unde Altundeva veneau să monteze la Iaşi. O cooperativă profitabilă pentru oricine, mai puţin pentru teatru, se definea tot mai limpede. Plus că regizorul Hadji-Culea începea să-l saboteze pe directorul Hadji-Culea. Conform logicii de tip aristotelic, nu poţi fi în două sau mai multe locuri în acelaşi timp. Iar prezenţa unui director în Teatrul pe care îl conduce este esenţială.

O altă strategie falimentară, pe care nu am reuşit să o înţeleg nici până în ziua de azi, a fost un ciudat principiu cantitativist: cât mai multe titluri! Pot numi, dar n-o fac, actori la a căror uzură am asistat în toţi aceşti ani. Actori talentaţi, însă tot mai obosiţi, epuizaţi de maratonul teatral pe care, neputincioşi, trebuiau să-l susţină. Îmi amintesc nişte spectacole extrem de proaste, cu kilometri de replici, jucate în silă şi scoase de pe afiş după patru-cinci reprezentaţii. Treptat, blazarea a început să lucreze, entuziasmul s-a diluat, rolurile să semene între ele, iar marile speranţe construite pe devize umflate să se prăbuşescă una după alta. Hadji-Culea a refuzat mereu să-i privească pe actori din postura de director. I-a privit mereu din postura de regizor, părându-i-se firesc să le spună la nesfârşit pe unde să intră şi pe unde să iasă din labirinturile gândirii sale manageriale.

La Iaşi, mai mult decât în alte teatre, imprevizibilul este nota dominantă în destinul unui spectacol. La Iaşi, pot eşua lamentabil regizori pe mâna cărora ai fi tentat să mergi până la capătul lumii. La Iaşi, dintr-un condei tremurat pe la etajul doi, viaţa unui spectacol se poate termina în doi timpi şi trei mişcări. La Iaşi, regizorii români s-au obişnuit să vină la ciubuc. La Iaşi, avocaţii care îl apără pe director de propriile-i greşeli sunt plătiţi ca dramaturgi, prin drepturi de autor. La Iaşi, un Cornişteanu îşi permite să facă cel mai grosolan autoplagiat de care am auzit vreodată. La Iaşi, un primar fără minte îşi permite să propună desfiinţarea unui spaţiu de joc, iar managerul teatrului să nu spună nici “pâs”. La Iaşi, colaboratorii externi ai teatrului, studenţi sau tineri actori, sunt plătiţi în bătaie de joc, cu 50 de lei sau li se propune să joace gratuit, de dragul completării unui CV. La Iaşi, se fac comunicate de presă când Teatrul câştigă un premiu cu un spectacol regizat de directorul Teatrului care găzduieşte premierea (Braşov), însă se tace mâlc atunci când un actor al Teatrului este nominalizat la unul dintre cele mai importante premii din lume. La Iaşi, Călin Ciobotari şi alţii nu iubesc teatru, pentru că, nu-i aşa, au tot felul de interese meschine şi nu vor să vadă amplitudinea zborului nostru prin istorie…

Am spus/ scris în mod repetat astfel de lucruri. Treptat, Teatrului i s-a părut că are în mine un duşman. Şi conducerii, dar şi multor dintre actori li se părea mai confortabil să rămână închişi în visul acesta steril, tapetat cu afişe prost făcute şi coşuri de flori în care presimţeai ofilirea… Deşi simţeau că în otrava acestui vis se află sfârşitul artei lor.

Astăzi, cu câteva ore înainte ca eu să scriu aceste rânduri, o parte din trupă a ieşit într-o conferinţă de presă şi a spus adevărul. A fost nevoie de opt ani! E mult, e puţin?

• Text semnat Călin Ciobotari

Cultura

Comentarii

5 comentarii to “Călin Ciobotari: Câteva gânduri despre Teatrul Naţional Iaşi”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)