CRONICA LUI CĂLIN: Tattoo, jeleuri Haribo, corp mort şi artă contemporană
«Ce mă atrage la teatrul lui Radu Afrim e că nu-i prea pasă de spectatorii proşti. În teatrul.ro puţini sunt cei care au tupeul acesta, să construiască un produs artistic fără să se gândească la proşti, concentrându-se doar pe lucrurile pe care ei, creatorii, le consideră cu adevărat importante. Există în Tattoo, spectacolul de la Secţia Germană a Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, un personaj pe nume Alex (nume care, în raport cu celelalte nume ale textului, evocă un nominalism oarecum românesc). Alex mănâncă jeleuri Haribo, este semi-retardat, cade repede în idolatrii, înghite tot ce i se oferă, însă, ca orice cretin autentic, purtat pe la şcolile teatrului ro, ţine morţiş ca binele să învingă. Arareori mi-a fost dat să întâlnesc o metaforă mai justă a publicului de teatru/ artă românesc, deşi habar nu am dacă regizorul a intenţionat în mod explicit această asociere.
Textul lui Igor Bauerisma şi Réjane Desvignes, la care din păcate nu am avut acces în mod nemijlocit, ridică o serie de probleme (unele tabu) despre arta contemporană. Este această artă una cu adevărat profundă, care sondează în mod real neliniştile şi aspiraţiile omului de azi sau e doar epidermică, un „tatuaj” de suprafaţă despre care nu ştim cât va rezista? Care sunt limitele (inclusiv etice) ale acestei arte care, iată, este capabilă să propună valorizarea artistică a unui cadavru (corpul mort ca instalaţie)? Unde se termină esteticul şi unde începe bussines-ul, când se iese din sfera de influenţă a axiologicului şi când se intră în cea a profitului material? Este dispusă arta europeană, încă legată, ca o sclavă Isaura, la plantaţiile lui Da Vinci, Michelangelo şi alţi zei patrimoniali, să înghită aceste calupuri de non-convenţional extrem? Cum poate această artă să îşi influenţeze publicul (on air) şi până unde pot merge inter-relaţionările cu acest public?
Tiger, un reprezentant al acestei noi arte, tocmai s-a întors din LA, iar locuinţa europeană şi vag boemă a soţilor Fred şi Lea (el scriitor, ea actriţă, ambii emigranţi) se umple de această prezenţă fascinantă, violentă şi maladivă a unui artist al cărui crez stă în teza că sensul e chiar lipsa de sens, şi că înţelegerea artei constă tocmai în ratarea oricărui înţeles. Tiger e special, pare liber, s-a şters la fund cu toate canoanele şi acum fiecare por al pielii sale acoperite cu tatuaje respiră un aer ciudat, străin, dar tentant. Cultura europeană, violentată de această prezenţă virusantă, e debusolată. Primeşte pumni în cap, mai că e un pic violată, însă la fel de adevărat e că aproape tânjeşte după acest „viol”. Apare şi Naomi, curator al unei galerii, opulenţă fizică şi mentală, al cărei măr otrăvit va fi aşezat lângă lămâia frumos aşezată sub veioza familiei. Provocarea maximă e, însă, alta: Tiger le lasă propriul său trup, pentru a fi îmbălsămat şi pentru ca, în felul acesta, rezistenţa corporalităţii să înşele moartea. În fapt, o monumentală farsă, un proiect la care lucrează Tiger, pentru un mare festival de gen newyorkez.
Practic, spectacolul se construieşte pe două dimensiuni: una a teoreticului, a discuţiilor despre artă şi a conceperii unei noi filosofii în care recursul la clasic, la modernitate se poate face doar în cheie parodică; o altă dimensiune, mult mai tentantă pentru public, e cea a farsei, a situaţiei paradoxale în care nişte corpuri vii trebuie să îşi asume un corp mort ca pe o operă de artă. Ramele goale de pe perete capătă astfel un conţinut grotesc. Un faraon contemporan, tatuat, supraveghează funest scena din sarcofagul său de sticlă…
Tattoo poate părea un spectacol dezechilibrat (despre dezechilibraţi!). Excesul de verbiaj şi multitudinea de acţiuni scenice din prima parte pot descuraja, ba chiar plictisi pe cei care refuză să intre în logica textului sau sunt prea osteniţi să aprofundeze conflictele de idei. Pentru că, oricât de ciudat ar părea, teatrul de idei, în sens camilpetrescian, este viguros reprezentat în acest nou spectacol al lui Afrim. E o densitate de idei aproape obositoare, ce solicită la maximum atenţia unui spectator care mai degrabă ar vrea să râdă sau să se mire, băgând în gură câte un jeleu frumos colorat.
Finalul ne lasă, totuşi, să respirăm uşuraţi. N-a fost decât o piesă scrisă de Fred şi citită de soţia acestuia. Ne putem întoarce liniştiţi la cultura noastră europeană, sănătoasă şi făcută cu frică de Dumnezeu. De data asta am scăpat!
Spre deosebire de alte montări ale lui Afrim, n-am prea simţit nevoia de a mă concentra asupra scenografiei (Dragoş Buhagiar). Decoruri albe, unghiuri drepte, interioare convenţionale… Poate şi pentru că personajele reprezintă scenografii în sine, şi aici mă gândesc în primul rând la picturalitatea corporală a lui Ali Deac, remarcabil şi în secvenţele de dinamism de nestăvilit, dar şi în pasajele de morbiditate nespus de expresivă.
Privind spectacolul lui Radu Afrim, am avut brusc revelaţia unui altcineva care, cu două trei secole, privea poate atmosfera unui salon franţuzesc în care o mână de oameni, ipocriţi şi, desigur, snobi, din high class-ul cultural al veacului discutau despre artă cu lejeritatea cu care ar fi discutat despre starea vremii. Dincolo de toate interogaţiile pe care ni le propune Afrim în Tattoo, îmi rămâne pregnant aerul acesta de fad, de hârtie de ambalaj, frumos colorată/ tatuată, ce ascunde, însă, o cutie goală: dacă arta contemporană, cu toate filosofiile ce o însoţesc şi o justifică, nu e decât un tatuaj care, mai repede sau mai târziu, îşi va estompa tonurile, astfel încât pe corpul istoriei alţi oameni vor putea desena mereu altceva?! Oricum, este unul dintre acele rare spectacole pe care trebuie să le revezi, pentru a recupera detalii, frânturi de conţinuturi care, inevitabil, ţi-au scăpat prima oară.
Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu – TATTOO de Igor Bauersima şi Réjane Desvignes; Regia: Radu Afrim; Scenografia: Dragoş Buhagiar; Concept video: Andrei Cozlac; Distribuţia: Ali Deac, Daniel Plier, Emöke Boldiszar, Cristina Juks şi Cristina Ragos; Spectacol vizionat pe 16 iunie, la Sala Sport a Colegiului „Octavian Goga” Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu».
• Text semnat CĂLIN CIOBOTARI
Loading ...
