CRONICA LUI CĂLIN: Maşini de spălat şi alte mamifere
Despre Trilogia fabulelor urbane (Bizoni, Lei, Girafe) a scriitorului catalan Pau Miró România teatrală nu ştia decât cel mult din auzite. Scrise în anii 2008-2009 şi investigând micro-universuri de familie, textele au atras atenţia regizorului Radu Afrim, el însuşi preocupat, în timp, de astfel de cercetări. Adaptându-le la spaţiul şi mentalul românesc, dar şi la propriile viziuni asupra subiectului, Afrim a realizat, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, o operă teatrală alcătuită din două părţi (Girafe şi Bizoni), apte de a fi privite ca spectacole diferite, însă inter-relaţionând inclusiv la nivelul unor intervenţii ale personajelor dintr-un spectacol în celălalt.
Am văzut Girafele în contextul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu, la o zi după ce am fost la Tattoo, un spectacol realizat cu Secţia Germană a aceluiaşi Teatru. E uimitor cât de mult se poate ramifica discursul regizoral al lui Afrim, rămânând, însă, mereu recognoscibil, cu amprente artistice foarte adânci, cu o stilistică inconfundabilă ce duce producţiile într-o zonă rarefiată a artei teatrale, în sensul cel mai deplin al acestei sintagme. Lumea lui Afrim e o lume labirintică, în care, dacă nu ţii cont de „indicatoarele” de la răscruci, mărci ale stilului despre care vorbeam, te rătăceşti sau te transformi într-un spectator neimplicat. Cu cât îi urmăresc mai îndeaproape creaţiile, cu atât mi se pare că acestea fac parte dintr-un tablou amplu, încă nedefinitivat şi că fiecare spectacol este o fereastră prin care arunci priviri în interiorul unei construcţii în continuă facere.
În Girafe, Afrim mută acţiunea din Barcelona anilor 50 în Constanţa anului 1968. Oraş portuar, cu o mare care nu se anunţă decât prin denumirea discotecii „Vraja Mării” unde, la un moment dat, s-a parafat relaţia soţilor Marius şi Mariana (în parte, personajele poartă numele mici ale actorilor, ceea ce intensifică senzaţia de realitate istorică şi personalizează poveştile). Constanţa este o margine de ţară, iar personajele tind să devină, la rândul lor, marginali ai unei lumi. Sunt localnici, iar permanenţa lor tristă în aceste locuri se defineşte şi prin evocarea turiştilor care vin şi pleacă. Marius, de meserie tâmplar, detestă plaja, iar Mariana va vorbi despre plajă abia într-unul din firavele şi nevinovatele ei puseuri de libertate. Plaja, cu bombe ascunse în nisip, are semnificaţie şi pentru traumele lui Ionuţ, fratele autist al Marianei.
De ce 1968? Un an oarecum neutru, fără semnificaţii majore în istoria României, Ceauşescu preluând conducerea ţării în 1967. De altfel, mizele ideologice ale montării sunt minime (o singură aluzie, şi aceea negativă – „noi nu facem politică” – atunci când unuia dintre personaje i se oferă spre cumpărare săpunul „Elena”), socialismul fiind abordat mai degrabă ca stare de spirit decât ca doctrină politică. Referinţele la practicile socialiste sunt, însă, multiple: natalitate programatică (spectacolul începe cu un grup de femei plimbând cărucioare imaginare, aplecate asupra unor prunci imaginari, asemenea mamiferelor dintr-o turmă, o senzaţie de grup animal intensificată la ruperea apei unei gravide şi mirosirea secreţiilor de celelalte femele ale grupului), situaţia jalnică a femeii, amestec de animal domestic, casnic, animal de companie şi animal de muncă, intoleranţa maximă pentru cei percepuţi ca diferiţi (travestitul bătut de un grup de bizoni), produse ale industriei socialiste (cu brandul Albalux în prim plan), tema vecinilor omniprezenţi şi a lipsei oricărei intimităţi, fragmente de mobilier cu trimitere directă la perioada respectivă (carpeta cu cerbii care se înfruntă, bibelouri, corpuri de mobilier, o bicicletă specifică „clasei muncitoare”, aparatul de radio de la care răzbat frânturi din songuri ale epocii etc.) şi aşa mai departe.
Ca în orice fabulă, umanul este tradus în registru animalier. Afrim nu face aceste trimiteri în mod explicit, însă fiecare personaj sădeşte în fişa sa de post acţiuni sau detalii care vorbesc despre fisurări ale umanităţii. Modul în care casnica Mariana (Mariana Mihu) se târăşte pe duşumele, agitaţia sterilă a tâmplarului (Marius Turdeanu), animalitatea speriată a cumnatului (Ioan Savu), modul insidios de a se comporta al lui Pompiliu Ventura (Adrian Matioc), comerciantul de produse socialiste, silueta prelungă a travestitului, grupul de femele al vecinelor – toate acestea alcătuiesc o menajerie de toată frumuseţea.
Tot în categoria personajelor intră maşina de spălat Albalux, vis purtat în lesă, divinitate cu cuvă a oricărei femei, mai importantă decât orice altceva. De altfel, maşina de spălat e laitmotivul spectacolului. Totul se construieşte în jurul ei, pentru că ea, maşina, a încetat să fie un simplu obiect, transformându-se în periculoasă metaforă pentru emancipare, pentru un alt fel de viaţă. Dragoş Buhagiar amplifică scenografic aceste nuanţe, alcătuind un fundal-zid format din zeci de maşini de spălat. Deasupra acestui zid, de dincolo de el, la răstimpuri, o girafă priveşte spre noi… O imagine cu totul şi cu totul memorabilă…
Spectacolul lui Afrim lucrează cu mai multe planuri. Unul este cel al familiei, cu noianul de teme ce îl subîntind. Un altul e generat de prezenţa stranie a travestitului (un rol minunat făcut cu sensibilitate de Ioan Paraschiv), chiriaş al familiei, oază de exotism în peisajul socialist (ananasul, Parisul, lenjeria intimă – toate vorbesc despre acest exotism al personajului). Cântă într-un bar, şi el atipic pentru entertainmentul prioadei, „Girafe în flăcări”. Viaţa sa dublă (muncitor la uzină pentru Mariana, în fapt fiinţă hăituită nocturn de bizoni), modul în care înţelege lumea şi lucrurile, visele sale fac din el un prizonier al unui timp greşit. Pare că vine dintr-un viitor încă abstract pentru oamenii din acum-ul anului 1968. Metafora girafei ar putea să-l privească în mod direct, căci este singurul capabil să vadă, asemenea girafei, deasupra zidului de fundal. El va fi cel care, de altfel, va plăti maşina de spălat a femeii-sclav, într-o încercare de a-i transmite ceva din aerul libertăţii, o maşină percepută ca factor destabilizator de bărbatul-stăpân. Un al treilea plan este desenat de copilul autist. Și el poate privi dincolo de zid, pentru că a învăţat să interpreteze altfel o realitate despre care nu vorbeşte, ci doar scrie. Planul acesta nu ne duce doar într-un viitor incert (referirile la Jules Verne), precum în cazul travestitului, ci într-o zonă atemporală, proiecţie metafizică, un exil spiritual, autoimpus, al fiinţei umane.
Viziunile regizorale ale lui Radu Afrim sunt sprijinite din plin de actori. Personajele sunt asumate, impecabil definite, purtătoare de cuvânt ale unor grupuri mai mari pe care le simţim existând tacit în subtextul spectacolului: în compoziţia Marianei Mihu auzi cum respiră alte sute de mii de femei (mamele sau bunicele noastre de azi), în agitaţia încântătoare a lui Marius Turdeanu revizitezi cu simpatie mitologiile muncitorului „de treabă”, un adevărat sfânt socialist. Odată cu Ioan Paraschiv ai viziunea miilor de marginali, tăcuţi, „vinovaţi” de a nu putea deveni una cu masa amorfă de lângă ei, la fel cum în Adrian Matioc regăseşti o întreagă literatură despre Seducătorul bărbat comunist. În fine, lui Ioan Savu îi iese un rol emoţionant, una dintre cele mai profunde compoziţii pe care le-am văzut în ultimul timp…Autismul personajului său este autismul unei lumi…
Dezinteresat, în genere, de teatrul social, Afrim demonstrează prin acest spectacol că poţi aborda acest gen fără pancarte, fără teze manifest strigate, fără zgomotul încleştărilor cu sistemul… Girafele sale îmi apar ca o cercetare subiectivă a trecutului românesc recent; nu o cercetare ştiinţifică, ci plină de simpatie, compasiune, empatie faţă de ceva de care nu ne putem dezice… Maşinile de spălat şi girafele visătoare fac parte din biografiile noastre, oricât de mult am încerca să rescriem sau să deghizăm aceste biografii…
Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu – Girafe – Fabula urbană #1, după Pau Miró, traducere şi adaptare: Radu Afrim, regie, univers sonor: Radu Afrim, scenografia: Dragoş Buhagiar, coregrafia: Andreea Gavriliu. Cu: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Adrian Matioc, Ioan Savu, Dana Maria Lăzărescu şi actorii din Bizoni: Raluca Iani, Vlad Bîrzanu / Cristian Timbuş, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan / Maria Soilică. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu; 17 iunie 2015.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
