CRONICA LUI CĂLIN: „Cartea lui Iov”… Teatrul simbolist nu a murit!
Nu cred să fi văzut, în ultimii ani, un spectacol cu o simbolistică atât de intensă şi de diversă precum cea din Cartea lui Iov, spectacolul lui Eimuntas Nekrosius, produs de compania acestuia, Meno Fortas Theatre Lituania. Bazat (aproape cu fidelitate) pe textul vetero-testamentar, scenariul propune o reîntâlnire cu Iov şi cu problemele sale, un Iov al zilelor noastre, fără nimic exterior care să mute atenția în vreun trecut îndepărtat. Iov nu este, însă, singur, deşi singurătatea dramei sale este absolută; îl înconjoară ființe fizice (cei trei prieteni sosiţi să-i contemple cu poftă nefericirea) şi celeste (Dumnezeu, Satan, îngeri ai luminii şi ai întunericului). Simbolistica vivantă este dublată de o simbolistică obiectuală, una a banalului investit cu sens: obiecte familiare, precum un birou, sertarele acestuia, un ciorchine de becuri, un peşte de lemn, un craniu tot de lemn sau o cazma devin, prin cele mai mărunte întrebuinţări, vectori puternici de transmitere a mesajelor regizorale. E una din marile virtuţi ale acestei montări aceea de a spune enorm prin foarte puţin. Căci minimalismul scenografiei lui Marius Nekrosius propune un astfel de peisaj în care obiectele scenice aproape vorbesc de la sine.
Simplitatea aceasta se transferă şi asupra poveştii, rostită, în prima parte a spectacolului, de nu mai puţin de trei ori, de fiecare dată în aceleaşi cuvinte, însă mereu cu tonalităţi şi inflexiuni vocale care dau o nouă şi o nouă semnificaţie întâmplărilor şi încercărilor la care, cel mai depărtat de păcat dintre oameni, Iov, este supus tocmai de cel pe care îl iubeşte şi se teme cel mai mult, Dumnezeu. Prin această repetitivitate se procură un caracter aproape incantatoriu al rostirii şi se pune în evidenţă frumuseţea neobişnuită a textului biblic. Dumnezeu, Satan şi Iov, cel care până la final va balansa între aceste entităţi, creează verbal şi printr-o gestică foarte expresivă o stare generală de spirit ce predispune la ascultare încremenită, ca într-o hipnoză din care cu greu se poate ieşi. Naraţiunea se dezvoltă apoi prin apariţia prietenilor, inutili şi ipocriţi, prin „de ce”-urile lui Iov, prin dialogul cu Dumnezeu, dar mai ales prin multitudinea de acţiuni scenice, metafore în mişcare, adevărate note de subsol al textului propriu-zis. Rănile lui Iov, bunăoară, sunt redate de un mănunchi de becuri aprinse, lipit de pieptul acestuia. Planarea sumbră a păsărilor morţii, în jurul trupului agonizând al protagonistului, este minunat redimensionată prin mişcarea alertă a personajelor ce poartă sertarele în chip de aripi. Aceleaşi sertare, ţinute de fiecare personaj în faţă, semnifică un destin pe care doar Iov va îndrăzni să şi-l ia în mâini. Când se vorbeşte despre bunăstarea lui Iov, stâlpul familiei sale, personajul devine el însuşi un stâlp, pe care, la propriu, se susţine o sugestie de casă. Câteva panouri ce vor rămâne nefolosite până la final par fragmente dintr-o hartă planetară sau chiar cosmică, semne ale universalităţii lui Iov. Alte discuţii se pot purta pe costumele personajelor, pe cromatica plină de noimă a acestor costume, pe (aparent) neînsemnatele detalii/ accesorii, apoi poţi vorbi la nesfârşit despre lingvisticile corporale, despre modul cum non-verbalul intensifică arderea de tot a cuvintelor şi aşa mai departe. Poţi scrie o carte întreagă despre semiotica vastă, plină de labirinturi ale interpretării, pe care Cartea lui Iov, în varianta lituaniană, o propune.
De la început până la final, o muzică instrumentală (muzică originală de Leon Somov) acompaniază şi subliniază discret progresia stărilor de spirit, urcuşurile şi coborâşurile dramatice, ezitările, revoltele şi înfiorările ontologice ale celui mai nefericit dintre pământeni. E o muzică din care se varsă melancolia, o dominantă a atmosferei spectacolului, o muzică în care simţi însuşi regretul lui Dumnezeu că toate astea trebuie să se întâmple.
Şi, în mijlocul acestei grămezi nu de gunoi, ci de semne, stă Iov, interpretat magistral de Remigijus Vilkaitis. Firav, neajutorat, într-o cămaşă cu mânecile lungi, Iov nu are nimic care să-l particularizeze, care să-l facă o excepţie umană. Este, însă, de o sinceritate şocantă, nevinovăţia sa se dezvăluie ca manifestă şi strigătoare la cer. Iar măreţia sa copleşitoare ţâşneşte tocmai din rănile sale, care aproape ne dor. Simţi nevoia să-l protejezi pe Iov, ca pe un copil al tău aflat în primejdie, simţi nevoia să plângi pentru Iov, ca pentru un mare prieten ale cărui tristeţi îţi străpung carnea, simţi nevoia să vorbeşti cu Dumnezeu pentru ca acest Iov să fie iertat… O altă interpretare de neuitat este cea a lui Salvijus Trepulis (Dumnezeu/ Binele), actor de mare forţă ce face ca aerul să vibreze de tensiunea vocii sale şi al cărui Bine, mai degrabă subînţeles, cucereşte şi cere empatică solidarizare …
Încărcătura emoţională a acestui spectacol este uriaşă. Fiecare scenă stă sub semnul unei concentrări maxime, totul e esenţă şi totul e esenţial, fiecare sunet contează, fiecare mişcare, milimetric condusă, ascunde tainice înţelesuri. Chiar dacă religiosul este omniprezent, e un spectacol profan, în care oamenii nu vorbesc atât despre Dumnezeu cât despre ei înşişi.
Meno Fortas Theatre Lituania – „Cartea lui Iov”, text bazat pe Vechiul Testament. Regia: Eimuntas Nekrosius. Scenografia: Marius Nekrosius. Muzică originală de Leon Somov. Light design: Audrius Jankauskas. Distribuţie: Reimigijus Vilkaitis, Vyganadas Vadeisa, Salvijus Trepulis, Vaidas Vilius, Marija Petraviciute, Simonas Dovidauskas, Adele Teresiute-Aukstikalne. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu – 20 iunie 2015.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
ne bucuram sa aflam de asemenea spectacole. Imi doresc sa vad si la TNI un spectacol coplesitor, care sa tinteasca in constienta noastra. Vizita batranei doamne e un spectacol bun si atat. Pe alocuri actorii au emotionat ( mie mi-a placut cel mai mult Constantin Puscasu) dar in ansamblu a fost ceva mai putin decat mi-am dorut, abia asteptam sa citim cronica dvs