Dacă sectorul IT e în plină dezvoltare şi cu greu se mai găsesc oameni buni pe piaţă, de ce nu creşte numărul de locuri la facultăţile de Automatizări şi Calculatoare sau la Informatică?
«Într-o seară călduroasă de august, 11 oameni implicaţi au dezbătut care sunt cele mai mari probleme şi cele mai bune soluţii în ceea ce priveşte colaborarea mediului de afaceri din industria IT cu universităţile.
Iaşiul este ultimul din oraşele universitare mari în care a început febra creşterii in IT. Bucureştiul e pe harta companiilor de IT, mici şi mari, de mai mult de 15 ani. Timişoara e din 2000 al doilea centru al industriei IT, susţinut iniţial de Siemens VDO, acum Continental şi de Alcatel. Clujul e în mare vogă inclusiv astăzi, iar Iaşul începe să îşi fructifice avantajul demografic şi al unor universităţi puternice.
Bine, şi atunci la ce bun să mai facem ceva, dacă ne merge atât de bine!? Păi, acesta e doar un început. Nu e capătul drumului, dar mai ales nu ne asigură nimeni că lucrurile vor sta bine şi peste 10 ani, dacă nu ne implicăm în a îmbunătăţi ceea ce există acum…
Discuţia a adresat întreg pipeline-ul care este implicat: de la actualii elevi de clasa I până la profesorii universitari în prag de pensie.
Să urmăm şi în articolul de faţă ordinea de mai sus.
Ce rezolvăm?
Prima problemă adresată a fost atragerea copiilor către industria IT. Sigur, copiii nu vor alege în mod conştient de la vârsta de 10 ani, dar stimularea pasiunii pentru programare si industria IT de încă din copilărie poate avea efecte benefice ulterioare. Care sunt obstacolele în calea acestui lucru? Să zicem că sunt două mai mari. Disponibilitatea profesioniştilor in IT de a deveni profesori de informatică este minimă. Cu un salariu iniţial de 1000 RON, cu un sistem birocratic care presupune susţinerea de examene complicate, nu vom vedea, cel puţin în oraşele mari, prea mulţi amatori de a lua loc la catedră.
De curând, Varujan Pambuccian, unul dintre cei mai eficienţi reprezentanţi ai industriei IT în parlament, a oferit un interviu pentru Hotnews. El recomanda părinţilor să nu încurajeze copiii către şcolile de balet şi bune maniere, o descriere plastică a cohortelor de absolvenţi de drept, economie şi jurnalism care îngroaşă rândurile şomerilor sau ale vânzătorilor de magazin din mall-uri. Sigur, un examen de admitere introdus la Facultatea de Automatică şi Calculatoare sau la Facultatea de Informatică nu stimulează direct dorinţa de a fi admis la o asemenea facultate. Dar investiţia in 3-4 ani de facultate e amortizată imediat, dacă urmăm un calcul simplu. Cei 3000 RON anual investiţi în studii se amortizează în primele 6 luni de lucru, iar industria nu are şomeri. Şi se pare că nu îi va avea prea curând. Chiar şi dacă vă gândiţi la o familie cu posibilităţi financiare reduse, efortul este de maxim 2 ani, pentru că, începând cu anul 3, foarte mulţi studenţi sunt deja angajaţi.
Un alt subiect intens discutat a fost creşterea numărului de studenţi prin ordin de ministru. Ştim cu toţii că locurile la admiterea în facultate sunt aprobate la nivel naţional prin ordin de ministru. Sunt aspecte strict tehnice, care influenţează, dar şi aspecte legate de o viziune globală asupra ocupării forţei de muncă, aspecte care pot fi influenţate şi într-un mod subiectiv.
Prin urmare, în cazul creşterii numărului de studenţi, numărul de posturi didactice creşte, prin urmare toată piramida de posturi, până la profesor universitar, creşte. Într-o piaţă absolut liberă, ce nu poţi produce, cumperi. Cu alte cuvinte, dacă e nevoie de profesori universitari mai repede decât pot ei fi promovaţi, ar trebui aduşi din exteriorul universităţii. Numai că aceştia nu cresc în copaci şi nici nu sunt prea mulţi universitari care ar dori să vină să predea în limba română în lumea asta largă. În plus, există deja o tendinţă uşoară de părăsire a mediului academic de către profesori, ceea ce face lucrurile şi mai complicate.
Soluţiile propuse?
Oferirea unor stipendii financiare profesorilor pentru a creşte sumele posibil încasate. Modalitatea de a oferi aceşti bani nu este clară, fie ar putea fi vorba de burse de cercetare (în cazul în care există programe de susţinut de către companii), fie de către donaţii către universitate, a căror scop să fie clar definit de contractul de sponsorizare, în orice caz sume care să nu poată fi cheltuite altfel. Sigur, rămâne de investigat cum se poate asigura independenţa deciziilor universitare, în acest caz.
O altă soluţie, care funcţionează de facto, este angajarea unor cadre didactice în regim part-time pentru a contribui la activităţile companiilor respective. În funcţie de interes, timp şi potrivirea de domenii, aceste soluţii funcţionează mai bine sau mai rău»
Citeşte o amplă analiză pe acest subiect, semnată Gabriel Manole
Loading ...
