CRONICA LUI CĂLIN: Pisica verde de la „Luceafărul”
Punctele portocalii pe care începi să le vezi atunci când închizi ochii şi îi strângi cu putere, puricii din ecranul televizorului atunci când nu se mai prinde nici un canal, senzația pe care o ai atunci când înghiţi un pumn de pastile pisate, ameţeala pe care o simţi atunci când pui o oglindă în faţa altei oglinzi şi priveşti în interior îndelung – toate acestea, şi multe altele, poartă un nume: „pisica verde”, metaforă pentru irealităţile imediate pe care ţi le procuri pentru ca viaţa ta derizorie, banală, să capete o aură specială şi pentru ca tu să contezi în interiorul propriului tău destin; iluzie de care ai nevoie, „minciună a vieţii” (de la Ibsen citire) formulată nu de personaje îngândurate, ci de adolescenţi în care palpită tumultul tinereţii.
E ceva wedekindian în excelenta piesă a Elisei Wilk, montată de Bobi Pricop la Teatrul „Luceafărul” Iaşi. Un altfel de „deşteptare” a unor primăveri contemporane, dar cu acelaşi tragism la pândă şi cu moartea supraveghind ceea ce aparent par a fi doar jocuri copilăreşti. Șase adolescenţi, cu vârste între 16 şi 19 ani, provenind din medii sociale diferite, îşi rostesc poveştile paralele, fragmentate, alcătuind, în cele din urmă, flash-urile unui scenariu tulburător. Sunt, alături de „iluzia” despre care vorbeam mai sus, câteva teme constante: distracţiile de zi cu zi ale liceenilor contemporani, tema periferiei (mare parte din spectacolul lui Pricop se desfăşoară în discoteca „Periferia”, situată undeva în zona industrială a oraşului), apoi tema problemelor de familie (unuia dintre personaje, tatăl i-a vândut bicicleta şi a băut banii; părinţii altui adolescent au timp doar de o masă comună pe săptămână şi cred că asigurarea bunăstării şi a meditaţiilor la şase materii epuizează îndatoririle părinteşti; absenţa tatălui, într-o altă familie, are noi consecinţe, şi aşa mai departe). Tragedia finală, crima, este corolarul acestor bruiaje psiho-sociale ce afectează grav atitudinile, convingerile şi acţiunile adolescenţilor.
După experienţa cu Jocuri din curtea din spate (excelentul său debut de la Teatrul Act), Bobi Pricop pare că s-a specializat pe zona aceasta de investigaţie teatrală. Violul din textul lui Ednei Mazya este înlocuit cu crima la Elisa Wilk, aşadar se trece la un alt level al infracţionalităţii juvenile şi al meditaţiei asupra cauzelor acestei infracţionalităţi. Subiectul, cel puţin la Iaşi, este de o actualitate dureroasă: în primăvara acestui an, în Parcul Copou, o adolescentă de 16 ani era omorâtă de fostul ei prieten, nici presa, nici alte organisme ale statului, nepreocupându-se să clarifice cauzele profunde ale omorului.
Construcţia spectacologică a lui Bobi Pricop este …spectaculoasă şi inteligentă. E primul spectacol în care sunt pus în situaţia de a-mi lăsa la intrare cartea de identitate. De ce? Pentru a intra în posesia unei performante perechi de căşti wireless, fără de care prezenţa mea în sală ar fi inutilă. Descrisă de creatorii spectacolului cu sintagma silent disco formula aceasta (inedită pentru mine!) are marele merit de a experimenta situaţii noi în ceea ce priveşte relaţia public-scenă sau public-actori. Odată ce ţi-ai pus căştile, te-ai branşat nu doar la spectacolul lui Pricop, ci la o …lume. Convenţia teatrală capătă alte nuanţe, relaţiile cu spectacolul/ personajele devenind mult mai intime. Actorii, la rândul lor, poartă căşti şi lavaliere. Detaşarea de întâmplările din spectacol devine posibilă doar dacă îţi dai jos căştile. Altfel, te vezi prins în „cosmosul” privat al lui Dani, Bianca, Boogie, Robert, Roxana şi Flori. Și implicat până peste cap… În prima parte a spectacolului, interacţiunea actori – spectatori este directă. Scenă de dans, muzică, fum, atmosferă de discoteca, scenă de joc neriguros delimitată de spaţiul publicului… Spectatorii se văd invitaţi de actori la dans şi, un timp, în luminile difuze ale discotecii, aproape că nu mai ştii cine e actor şi cine nu. Ceea ce, să recunoaştem, e o experienţă inedită în teatrul.ro…
Treptat, personajele încep să vorbească despre sine; vocile lor, în care simţi căldură şi stranietate, te împresoară. E în aer, de la început până la final, o poezie ciudată ce survine nu doar din încântătorul text, ci şi din modul de rostire pe care Pricop îl cere distribuţiei. Un alt detaliu notabil: aparent, personajele nu comunică între ele în mod direct, comunicarea individuală cu publicul fiind adeseori mai intensă decât inter-relaţionarea scenică. Principalul avantaj e, din nou, implicarea publicului care simte că actorii îi dau lui „replica” şi nu partenerului de joc. Dezavantajul constă într-o anume lipsă de consistenţă a personajelor, care, cumva, rămân la statutul de siluete, profiluri generice, dar care, astfel, lasă loc unei noi nuanţe: oricine poate fi în locul lor…
O altă virtute a spectacolului o reprezintă dozajul milimetric cu care se dezvoltă şi se etalează stările actanţilor. Exuberanţa de la început, descătuşările dansate din prima parte lasă, gradual, locul unor noi şi noi stări de spirit. „Fizicalitatea” începe să aibă fisuri prin care se iţeşte metafizicul, ceea ce este dincolo de real. „Mieunatul” discret al pisicii verzi înlocuieşte başii muzicii disco. De altfel, Pricop nu face altceva decât să prelungească şi să sublinieze o metafizică a textului, elocventă fie prin superstiţiile la care fac referire tinerii, fie prin forţa metaforei principale, ceea ce pisicii verzi. Îl ajută scenografia (Irina Moscu), simplă, modulară, cu pereţii înalţi ce au firide care, inteligent luminate, deschid spaţiul într-un mod labirintic, impresie amplificată de mozaicurile ce acoperă podeaua. Aceleaşi firide sunt tot atâtea refugii ale actorilor, spaţii public-private în care fie te întorci cu spatele la lume, fie îţi expui entuziast tinereţea. Ringul de dans se transformă tacit în ringul unor conflicte interne, dar şi în spaţiu în care îţi poţi lăsa visele să bruscheze realul.
Mi-e tot mai dragă tânăra trupă de la „Luceafărul”. Ioana Corban, George Cocoş, Alex Iuraşcu, Carmen Mihalache sunt actori pe care îi urmăresc de ceva timp, cu atenţie şi interes. Le observ creşterea, de la un spectacol la altul, le admir predarea de sine şi iau de la ei lecţii în ceea ce priveşte bucuria de a face teatru. Li se alătură, în Pisica verde, Dragoş Maftei (un foarte bun „manager” al visului, cel care dă concreteţe ciudatului animal) şi Camelia Dilbea (prezenţă scenică intensă şi expresivă, foarte bună pe zona de mişcare).
La finalul spectacolului, în timp ce publicul se îndrepta spre ieşire, într-un colţ, regizorul Bobi Pricop încerca să liniştească plânsul real, copilăresc, al unei adolescente. Era suficient să vezi scena aceasta ca să ştii că Pisica verde de la „Luceafărul” este un spectacol puternic.
Teatrul „Luceafărul” Iaşi – Pisica verde, de Elisa Wilk. Regia: Bobi Pricop. Scenografia: Irina Moscu. Cu: Dragoş Maftei, Ioana Corban, Alex Iuraşcu, George Cocoş, Carmen Mihalache, Camelia Dilbea. Data premierei: 3 octombrie 2015 (în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, Iaşi, ediţia a VIII-a)
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
Textul piesei se poate descarca gratuit la http://editura.liternet.ro/carte/299/Elise-Wilk/Pisica-verde.html