CRONICA LUI CĂLIN: Şi ai mei erau super…
Un spectacol cald, aşa ar putea fi descrisă, generic, producţia Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad, Ai mei erau super, în regia lui Cristian Ban. Cinci actori, cu vârste aproximativ egale (născuţi în anii 70), povestesc publicului frânturi din propriile lor copilării şi, implicit, din vieţile părinţilor în anii tinereţii. Personal, am ajuns la o anume saţietate cu această interminabilă redescoperire a comunismului, de cele mai multe ori umanizat şi tratat cu nostalgie. S-a scris o întreagă literatură pe această temă, iar fenomenul cinematografic românesc a înflorit exploatând din toate poziţiile exotismul (în ochii Europei!) comunismului românesc.
Din fericire pentru mine, însă, Ai mei erau super nu e o creaţie atât despre comunism cât despre revizitarea propriei copilării, aventură ce se face cu duioşie, alean, autoironie şi uimirea că toate acestea au fost, cândva, reale. Inevitabil, evocările personale se intersectează cu dimensiunea socială a unor vremuri dominate de frig, întuneric, foame. Părinţii au, în ochii copiilor, profil de eroi prin soluţiile de supravieţuire pe care le găsesc („inginerelile” taţilor sau inventivitatea mamelor) sau prin simplul lor fel de a fi …tineri.
Relaţia cu publicul se doreşte directă. Încă de când se intră în sală, actorii stau pe scenă, zâmbind, salutând spectatorii cunoscuţi. Atmosfera se vrea destinsă, totul decurgând ca şi cum, undeva la o bere, ai depăna amintiri bitter-sweet despre copilul ce erai cândva. Numele personajelor coincide cu cel al actorilor, la fel cum biografia personajului se identifică total cu cea a interpretului. Riscul unei astfel de abordări e ca întregul scenariu să se reducă la rememorări personale, private, ale actorilor arădeni (Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău-Nica, Robert Pavicsits, Ștefan Statnic), cu atât mai mult cu cât sunt utilizate obiecte dintr-un „patrimoniu” la fel de personal (imagini de familie, obiecte vestimentare, jucării originale şi multe alte mărunţişuri pe care cu toţii, nu-i aşa?, obişnuim să le arhivăm). Relatările, însă, au un aer de generalitate suficient de mare încât să se regăsească în ele şi publicul care a prins, mai mult sau mai puţin, perioada respectivă.
Se recurge, inevitabil, şi la locuri comune: anumite linii melodice specifice (bunăoară, genericul de la Telecinematecă), milieul şi bibeloul de pe televizor, covorul persan. Decorul, în întregul său, se doreşte a fi o aglomerare de obiecte cu relevanţă documentar-afectivă (scenografia: Cristina Milea), un fel de muzeu din interiorul căruia conectarea la fluxul aducerilor aminte este mai lesnicioasă. Actorii despachetează obiecte-mărturie din cutii de carton, reproducând, în fizic, un spaţiu al memoriei.
Ultima scenă a spectacolului e şi cea mai profundă. Actorii ies din scenă, apoi revin, îmbrăcaţi identic cu părinţii lor, pe care îi privim în imaginile de epocă. O emoţionantă pliere a lui azi pe ieri, o ştergere a distanţelor generaţioniste, o profundă declaraţie de dragoste a copiilor faţă de părinţi.
Au fost deranjante unele ezitări ale unora dintre actori care, în ciuda relaxării totale şi a colocvialităţii pe care le-o pretindea construcţia spectacologică, aveau trac şi ratau pronunţii complete şi corecte. Dincolo de aceste detalii, însă, Alina, Carmen, Roxana, Robert şi Ștefan se fac plăcuţi prin căldura umană pe care o transmit şi prin modul sincer în care se raportează la copiii din ei.
Permanent, pe durata spectacolului, am avut impresia că ceva lipseşte. Mult mai târziu mi-am dat seama de unde senzaţia de incompletitudine: spectacolul cerea interactivitate, schimb de impresii cu publicul, comentarii şi completări din partea acestuia. Cele cinci cronici de familie s-ar fi deschis astfel, implicându-ne în mod direct. Cu atât mai mult cu cât, prioritar, spectacolul lui Cristian Ban este unul de public.
Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
