CRONICA LUI CĂLIN: Încropeală pe Ostrovski, la Ateneul Tătăraşi
Despre Radu Ghilaş pot spune că este un regizor capabil să te surprindă. Mi-au demonstrat-o câteva spectacole din ultimii ani, dintre care aş aminti aici Durerile fantomă de la Teatrul bârlădean şi Cererea în căsătorie (Ateneul Tătăraşi). Din păcate, cel mai recent spectacol al său, Fata fără zestre (Ateneul Tătăraşi), mi s-a părut mult sub aşteptări. E o montare plicticoasă, ternă, complet sterilă din perspectiva capacității de a vorbi limba omului contemporan.
Nu am înţeles de ce a optat Ghilaş pentru acest text, de vreme ce nu mi-a arătat nicio idee de forţă, niciun gând major regizoral. Doar un demers quasi-muzeal de reconstituire a unei epoci din care nu prea ne mai interesează mare lucru. Larisa, Paratov, Ogudalova, Karandîşev – sunt personaje-fosilă care, în costumele lor de epocă, neinvestite cu vreo miză validă în prezent, traversează fantomatic scena şi prezentul meu, al spectatorului. Este exact acel teatru mort despre care vorbea Peter Brook. Îl faci, nu-l faci – e totuna! Doar că, iată, eu îmi pierd timpul cu el…
Ghilaş optează aşadar pentru o montare în cheie clasică, încercând să producă un spectacol în care melancoliile Volgăi să se îmbine cu veselia tristă a ţiganilor din anturajul lui Paratov, având ca fundal tragica poveste a Larisei cea fără de zestre, dar cu suflet însetat de iubire. Unul din handicapurile majore ale montării este, cred, distribuţia. Din Paratov, acest mare boem al dramaturgiei ruse, nu prea mai rămâne nimic. Alexandru Răbulea produce un personaj linear, şters, fără carismă, incapabil să motiveze fascinaţia pe care o resimt pentru el cei din jurul său. Andreea Enciu este şi ea departe de ce ar fi putut fi Larisa; degajă fragilitate, însă nu o fragilitate orientată spre personaj, ci spre propria interpretare, de unde un constant sentiment de nesiguranţă. Scena în care începe să cânte este de-a dreptul ridicolă. Și, fie-mi iertat, dar este o uşurare generală momentul final când Karandîşev o împuşcă! În general, actorii sunt deritmaţi, nu-şi găsesc tonalităţile potrivite, semănând pe alocuri cu meşteşugarii din Visul unei nopţi de vară ce încearcă să încropească, cu orice chip, un spectacol. Păcat de jocul nuanţat al Georgetei Burdujan, singurul personaj definit cap-coadă (Ogudalova); se pierde în această volgă a amatorismului…
Paralel cu grupul actorilor, se manifestă grupul ţiganilor-cântăreţi, grup ce pare dintr-o cu totul altă poveste. Liderul lor, interpretat de Alexandru Arnăutu, pare mai degrabă un star rock decât un pitoresc şi boem artist. Scenografia lui Cătălin Târziu se străduieşte să refacă frânturi din universul fluvial rusesc de secol XIX: năvoade, perete de vapor cu hublouri, năvoade, pontoane etc. Li se adaugă elemente fonice explicite (sunete acvatice, sunet de vapor etc.) şi previzibile.
Prea multe nu ar mai fi de spus. Spectacolul este un compromis pe care îl (şi-l) face Radu Ghilaş. Sper să-şi revină şi să-l regăsesc în zona profunzimilor şi a ideilor mari.
Ateneul Tătăraşi – Fata fără zestre, de A.N.Ostrovski. Regie: Radu Ghilaş. Scenografie: Cătălin Târziu. Compoziţie şi conducere muzicală: Dragoş Mihai Cohal. Coregrafie: Lorette Enache. Asistenţi regie: Maria Elena Câmpean, Vitalie Zabolotico. Distribuţia: Georgeta Burdujan, Andreea Enciu, Liviu Manoliu, Theodor Ivan, Alexandru Răbulea, Codrin Dănilă, Alexandru Arnăutu, Ionuţ Gânju. Muzicieni: Diana Bucur, Dragoş Mihai Cohal, Adrian Ionescu, Maria Elena Câmpean, Alexandru Arnăutu. Data premierei: 5 aprilie 2016.
• TEXT SEMNAT CĂLIN CIOBOTARI
Loading ...
