Cronica lui Călin: Goldberg Show, straniu și complicat…
Straniu și complicat acest cel mai recent spectacol făcut la Iași de regizorul Mihai Măniuțiu, Goldberg Show. Facerea lumii și alte întâmplări, după Variațiunile Goldberg, de George Tabori. Cum altfel când optezi pentru Tabori, acest dramaturg ale cărui texte sunt inepuizabile surse de disconfort, de zgândărire a subiectelor tabu, de problematizare seducător-metaforică, dar, uneori, cinică până la brutalitate?! După Mein Kampf-ul de la Naționalul clujean (regia Alexandru Dabija), unde dramaturgul evreu vizează ceea ce s-ar putea numi „exorcizare prin râs” (a fi evreu și a râde de Hitler!), spațiul teatral românesc cunoaște o nouă secvență a acestei dramaturgii: Variațiunile Goldberg, text de la începutul anilor 90, montat în România mai întâi la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, regia Charles Muller, și, acum, transpus la Iași de Mihai Măniuțiu.
Aparent o amplă farsă, în fapt o meditație profundă asupra omului în raport cu divinitatea, piesa lui Tabori pune în oglindă Creația lumii cu creația unui spectacol, așadar macro- și micro-creația. O temă vizitată frecvent de teoreticieni ai teatrului care văd în mult discutata dictatură a regizorului ceva din dictatura Marelui Creator, un demiurg al spectacolului care dispune după bunul plac de „muritorii” implicați în spectacol. Așadar o zonă a dublului ce capătă, însă, o coloratură nouă: spectacolul se face într-un teatru din Ierusalimul contemporan, într-o atmosferă de integrală evreitate.
Sangvinicul regizor-dramaturg Mr. Jay, secondat de flegmaticul asistent Goldberg, repetă la un spectacol despre Facerea lumii. Problemele tehnice, specifice unui teatru, se întrepătrund cu problemele de interpretare ale marilor întâmplări de pe parcursul acestei Faceri, specifice, de data aceasta, omului în general, evreului în particular. Cum s-a ajuns ca atât de importantele legi ale lui Moise să ducă poporul evreu în cuptoarele naziste ale secolului XX? Cum a fost posibil ca poporul căruia divinul i s-a adresat în modul cel mai direct să trăiască atât de intens nenorocirea? Ce să înțelegem din culisele acestei Faceri? Cum să facem să acceptăm „distribuțiile” divine în roluri care nu ne convin? Care sunt planurile Dumnealui (cum i se spune în text/ spectacol), marele nostru Regizor?
Tabori pune în acțiune cele două majore trăsături ale poporului evreu: umorul și tragicul, capacitatea de a râde, egal de intens, de demonic și de divin, plus abilitatea predestinată de a experimenta la nesfârșit tragicul. Iată de ce, pe de o parte, avem de a face cu o spumoasă comedie, iar pe de altă parte cu o topire graduală, atent direcționată, a comicului în tragic. În mod ciudat, rezultatul nu este, cum s-ar putea crede, o bitter-sweet tragi-comedie, ci o structură dramatică nouă, dificil de clasificat, dar extrem de tentantă prin numeroasele paliere emoțional-atitudinale pe care le propune.
Pe această structură dublă își construiește Mihai Măniuțiu spectacolul. Principala preocupare a regizorului pare aceea de a evita ambiguitățile, separând dialectic cele două planuri și, în același timp, marcând cu sens intersecțiile dintre ele. E un spectacol ce forțează atenția și culturalitatea spectatorului, capacitatea sa de a se integra în atmosfera „de nișă” și, totodată, de a respira aerul de poveste universală care îl privește în cel mai direct mod. E o permanentă alternare de temporalități, de la timpul repetițiilor teatrale la timpul istoric, care, la rândul său, ne poartă în istoria îndepărtată („m-am întâlnit aseară cu Ponțiu Pilat) și în cea recentă a Auschwitzului.
Pe linia textului, Goldberg Show începe ca o comedie și se sfârșește în plin tragic (scena răstignirii și strigătul autentic tragic al evreului de pe cruce). În arealul comicului intră, desigur, secvențele de teatru în teatru, tipologiile angajaților (de la femeia de serviciu, până la actorii cu nemulțumiri sindicale sau estetice, de la bruiajul problemelor tehnice, la incompatibilitatea regizor – scenograf etc.); o contribuție semnificativă o au schimburile de replici, specific evreiești, umorul de limbaj, deschis frecvent spre o zonă a vulgarității (uneori excesivă), modul de a lua peste picior metafizicul, succesivele parodieri ale textului sacru (se propune înlocuirea mărului biblic cu o banană, pomul cunoașterii e un pom al desfrâului, Eva e o porno-Evă, sulița cu care este împuns Iisus e muiată în canabis, legile dictate lui Moise sunt citite în cheie ironică, ca „ofertă”, nu ca un ferm „contract”), butadele specific teatrale (am reținut-o mai ales pe cea privind criticii: „cine poate poate, cine nu… ajunge critic”), costumele actorilor (un ofițer nazist în rochie de balet, frunza prea mică de pe genitalitatea lui Adam, costumul șarpelui), intervențiile coregrafico-muzicale ale trupei „Îngerii iadului”, cu song-uri precum „Împărăția mădularului” etc., imaginea unui Dumnezeu care o dă parte-n parte cu omul (spectacolul începe cu spusa lui Nietzsche, „Dumnezeu a murit”, versus spusa lui Dumnezeu, „Nietzsche a murit”) ș.a.m.d. E o avalanșă de mijloace ale umorului, cascadă ce se rostogolește asupra unui spectator care râde când stingher-vinovat, când în hohote. Ca o paranteză, e interesantă observarea socio-psihologică a râsului la un astfel de spectacol ce dă de pământ cu tabu-uri încă foarte puternice într-un oraș conservator precum Iașul, care, cel puțin în „chestiunea evreiască”, tace destul de vinovat… Treptat, cum spuneam, umorul se estompează, parodicul se restrânge, discursului grav oferindu-i-se din ce în ce mai mult spațiu de exprimare.
Foarte puternic vizual, spectacolul se bazează pe scenografia simplă, dar atât de rafinată, a lui Adrian Damian. Am admirat soluții precum cea a copacului alb, decupat bidimensional, pe fundal negru, soluția merelor făcute din lumini (mere ce cad atunci când apare păcatul!), bara de striptease, semn al desfrâului primordial, pe care se manifestă coregrafic dansatorii, crucile metalice, reci, confecționate în flamă de sudură, muntele de reflectoare (deopotrivă deal golgotic și munte din care coboară Moise). La fel, Măniuțiu ne-a oferit prilejul (atât de rar!) al spațiului gol, secvență foarte intensă, subliniind singurătatea cosmică a personajelor… Rece și frumos light-design-ul lui Lucian Moga și Cristian Simon, mai ales în momentele în care reflectoarele creează geometrii de lumină, plasându-ne în trans-uman, în infinitatea în care Dumnezeu face soarele, luna și stelele, cu detalii de mare finețe precum interacțiunea actorului cu fasciculul de lumină.
Coregrafia semnată de Andrea Gavriliu, susținută de nu mai puțin de treisprezece actori-dansatori, interferează inegal cu ritmurile spectacolului. Sunt scene în care subliniază pertinent mizele de moment, precum acel dans al păcatului, voluptuos și grotesc (e una din cele mai bune scene ale spectacolului); alteori, însă, apare o gratuitate a coregraficului, precum scena dansului în capot, Împărăția mădularului etc. Personajul colectiv intră, punctează, apoi pleacă, neinstituindu-se ca o necesitate, ci, mai degrabă, ca un ingredient al show-ului. Măniuțiu îl folosește și în alte ipostaze, precum cea de fotografi ai răstignirii. Solistul trupei „Îngerii iadului” (Cosmin Maxim) e prea puțin folosit, personajul neavând consistență și topindu-se nefiresc (după atât de triumfala intrare inițială) în grup.
Unul dintre personajele cheie ale spectacolului este femeia de serviciu a teatrului (Tatiana Ionesi). Prezența ei clarifică de fiecare dată dublul spectacolului; găleata ei roșie desacralizează scena, readucând-ne în profanele repetiții teatrale. În cromatica generală a spectacolului (alb-negru), roșul acestei găleți ordinare din plastic are frecvent sensurile unei pete de sânge. Una din ambiguitățile lui Goldberg show rămâne, totuși, partea finală, când simți că regizorul se transformă în diavol. Aluzia (Mr. Jay e acum șchiop) e foarte fragilă. Se face trimitere la nazistul Goebbels al cărui defect de mers e invocat. Pentru spectatorul care ratează asocierea regizor-diavol, devine incertă relația de final dintre Mr. Jay și Goldberg.
Scena ultimă a răstignirii are o frumusețe sfâșietoare. Introdusă de o abordare științific-medicală a răstignirii ca proces fizic, jucată întâi, așadar, realist-teatral, se prelungește în tragic, devenind metaforă vizuală pentru un mit al eternei răstigniri, una ce se repetă la nesfârșit, spre deliciul omului contemporan gata să-și facă slefiuri (grupul fotografilor) cu singurătatea, îndoiala și suferința celui de pe cruce. Show-ul răstignirii pare a fi punctul terminus al show-ului umanității. Urmează show-ul învierii și așa mai departe…
Figura centrală a spectacolului lui Măniuțiu este Mr. Jay (Călin Chirilă), regizor, demiurg și diavol. E un rol mare, de referință, fără dar și poate, însă tributar unui alt rol important pe care îl joacă actorul, cel al diavolului din Cafeneaua (regia Silviu Purcărete). Găsești în Mr. Jay ecouri uneori prea sonore din diavolul vecin, ecouri care, pentru un spectator fidel, pot fi deranjante. Este ceea ce i se întâmplă unui actor când este distribuit în roluri similare și simultane. Oricât ai fi de talentat, e dificil să te reinventezi mereu, să arăți ca nou în ceva ce ai mai fost… Pentru cine nu a văzut, însă, Cafeneaua, Chirilă este, într-adevăr, copleșitor, de departe cel mai în formă actor pe care Naționalul ieșean îl are la această oră. Inegal mi s-a părut Marcel Iureș; banal în prima parte a spectacolului, tăiat și răs-tăiat de Mr. Jay, revine în partea secundă; în cele câteva minute din final aflăm de ce este Iureș un mare actor; scurt și cuprinzător! Doina Deleanu (în rolul scenografului) joacă în cu totul alt spectacol decât în Goldberg Show; m-a surprins artificialitatea deplină, deranjantă, chinul scenic al unei actrițe pe care, de altfel, o apreciez.
Dincolo de aceste minusuri, Goldberg Show e un spectacol seducător prin culturalitatea pe care o livrează, prin emoțiile pe care le transmite, prin întrebările pe care ni le ridică, prin „deranjul” pe care ni-l creează la nivelul prejudecăților și al regiunilor gri din noi înșine.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi – GOLDBERG SHOW- FACEREA LUMII ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI după VARIAŢIUNILE GOLDBERG de George Tabori; Traducerea: Alexandru Al. Şahighian; Adaptarea: Anca Măniuţiu; Regia: Mihai Măniuţiu; Decorul: Adrian Damian; Costumele: Cristina Milea; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Asistent coregrafie: Oana Sandu; Muzica originală: Mihai Dobre; Light design: Lucian Moga şi Cristian Simion; Cu: Marcel Iureş, Călin Chirilă, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Doina Deleanu, Oana Sandu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Ionuţ Cornilă, Radu Ghilaş, Horia Veriveş şi Andrei Andriucă, Diana Beschia, Iuliana Budeanu, Gelu Ciubotaru, Biatrice Cozmolici, Mariana Dumitrache, Ana-Maria Fasolă, Radu Homiceanu, Andrei Iurescu, Alexandra Macovei, Laura Matiuţ, Nicoleta Miru, Sebastian Munteanu, Beatrice Teişanu, Irina Tocănel, Alexandru Torboli; Data reprezentaţiei: 6 noiembrie 2016
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
