Câteva rânduri după moartea lui Păunescu
Avem un talent deosebit în materie de omagieri. Cât sunt în viaţă, personalităţile neamului sunt băgate în aceeaşi troacă, sunt arătate cu degetul, ştim toate bârfele despre ele.
Adrian Păunescu a murit, iar dintr-o dată ne dăm seama de statura celui care s-a dus dintre noi. Emoţie, cuvinte mari, laude şi, greţos, politicieni la catafalc.
Îmi amintesc ce s-a petrecut la moartea lui Coneliu Coposu. Dintr-o dată, ţărănistul, chinuit ca un câine în inchisorile comuniste, nu mai era trădător de neam, ci un model.
Cât sunt în viaţă nu ştim să-i preţuim. Abia după moarte avem revelaţia că am fost contemporani cu astfel de valori.
Alăturarea celor două personaje nu e deloc întâmplătoare. Coposu a suferit în regimul comunist, în vreme ce Păunescu a fost în multe rânduri un privilegiat al sistemului. Cenaclul Flacăra n-a fost nici pe departe un merit personal, ci o supapă, folosită de un regim care nu lăsa nimic la voia întâmplării. Când valul revoluţiilor din estul Europei risca să ameninţe România, Ceauşescu a stopat (de frică, probabil) Flacăra lui Păunescu.
Dincolo de întrebările trecutului, Păunescu rămâne unul dintre marii poeţi ai României, un om care în ultimii ani de viaţă a îmbrăţişat moderaţia, întinzând o mână duşmanilor săi.

Adrian Paunescu a avut si bune si rele. a fost un poet excelent dar a facut si multe compromisuri.
e bine de spus adevarul. totusi pacat ca s-a prapadit asa repede.