CRONICA LUI CĂLIN: „Avarul” de la Botoşani…

Ultima premieră a stagiunii 2013-2014, de la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani, s-a dorit a fi o încununare a unui an teatral destul de reuşit şi, totodată, o despărţire onorabilă de clădirea Teatrului care, pentru aproximativ doi ani, va fi închisă pentru reparaţii capitale. „Avarul”, de Molière, în regia lui Cristian Gheorghe, s-a dovedit a fi o alegere inspirată pentru un public botoşenean cu apetenţă pentru genul acesta de comedie clasică.

Meritul lui Cristian Gheorghe este de a nu se mulţumi cu o lectură „cuminte” şi cumpătată a textului de la 1668, ci de a forţa, cu toate riscurile, sensurile adânci ale piesei pentru a o face perfect valabilă pentru contemporaneitate. Discursul regizoral ia forma unei meditaţii bine articulate despre relaţia omului cu verbul „a avea”. Personajele sunt aduse în prezent, fără ostentaţie, păstrându-se, totuşi, ceva din parfumul clasic, şi insistându-se pe universalitatea unei teme atât de intimă omului de pretutindeni şi de oricând. Lumea pe care o imaginează regizorul este una fatal închisă; în interiorul ei, Harpagon et comp. sunt prizonieri ai propriilor patimi, ferecaţi fără speranţă. Căci nu doar Harpagon este sclav al banilor, ci, în mare măsură, toţi ceilalţi actanţi. Diferenţa, foarte fin desenată regizoral, e că prizonieratul acesta se manifestă la fel de intens şi în cazul celor ce au, şi în cazul celor ce nu au, dar vor să aibă. În definitiv, cine citeşte atent textul lui Molière nu poate să nu observe că acest Harpagon este purtător de cuvânt al unui grup cu reflexe similare, reprezentant al unei specii (deloc pe care de dispariţie) care îşi găseşte în prezent resorturi cel puţin la fel de adânci precum în secolul XVII.

În spectacolul lui Gheorghe, banii sunt pretutindeni. Auzi clinchet discret de monede încă înainte de începerea spectacolului, îi vezi răsfoind caietul de sală (ingenios conceput sub forma unor bancnote) sau urmărind efectele de ecleraj, cu răsfrângeri într-un verde sugestiv. Mai mult decât atât, regizorul imaginează un personaj colectiv semnificând o personificare concretă a banilor. Şapte sau opt personaje, îmbrăcate în negru, cu chipurile acoperite de măşti, produse „de serie”, însă, în acelaşi timp, personalizate (dolar, euro, liră sterlină etc.), intervin în momente cheie. Secvenţele coregrafice (coregrafia Victoria Bucur) în care este implicat acest grup au, de fiecare dată, ceva extrem de apăsător şi, în acelaşi timp, tentant, oglindire fidelă a funcţiei duale pe care banii o poartă cu sine: încătuşare şi iluzie a libertăţii. Relaţia dintre personajul colectiv şi Harpagon traduce publicului psihologia personajului principal. E o soluţie regizorală foarte puternică pe care este construit întregul spectacol. Că poate s-ar fi impus ilustrări ale relaţiilor „banilor” şi cu celelalte personaje, că se simţea nevoia unor song-uri de grup, că ar fi fost interesantă inclusiv o interacţiune a personajului colectiv cu spectatorii – sunt chestiuni oarecum secundare.

Până la un punct, scenografia (Mihai Pastramagiu) îl ajută pe regizor. Scena este asumată, convenţional, deopotrivă ca spaţiu exterior (grădină) şi cameră de zi. Un modul de mari dimensiune, cu sertăraşe/ cutii de valori, funcţionează şi ca spaţiu carceral, izolare de lume a celui înrobit propriei averi. Ceea ce nu am înţeles şi, vizual, m-a deranjat a fost simbolistica accentuată a capului de bour, amprentând mobilierul scenic şi localizând, cumva, nefast acţiunea într-o Moldovă a zilelor noastre.

Un alt minus al spectacolului sunt compromisurile făcute publicului botoşenean. Gravitatea subiectului, fineţurile psihologice, calitatea umorului sunt dinamitate în partea a doua a „Avarului”, odată cu intrarea în scenă a omului legii şi a lui Anselme. Impresia de şuşă devine tot mai pregnantă, iar produsul spectacologic se fisurează. Uneori, deliciile publicului n-ar trebui să devină monedă de schimb pentru decuplarea de la arta autentică. S-a simţit, de asemenea, nevoia de pauză, cu atât mai mult cu cât decorul rămânând acelaşi pe parcursul a mai bine de două ore, o doză de monotonie şi-a făcut simţită prezenţa.

M-a convins Bogdan Muncaciu în rolul lui Harpagon. Îi reuşeşte un personaj contorsionat, vicios, înspăimântat şi înspăimântător, caricatură, însă, la fel, copie fidelă a omului contemporan surprins în lăuntrurile sale cele mai inconfortabile. Muncanciu îşi construieşte personajul din interior, arătându-ni-l treptat, filă cu filă. E un rol muncit, studiat, aprofundat, probabil una dintre performanţele cele mai notabile din cariera actorului botoşenean. Harpagon stârneşte cele mai diferite sentimente: milă, compasiune, dispreţ, râs în hohote, dar şi meditaţie amară asupra a ceea ce suntem sau asupra a ceea ce tindem să devenim. Cuplul Sorin Cimbru – Ioan Creţescu (Cleante – LaFleche), mereu în imediata apropiere a personajului central, lasă urme adânci în memoria spectatorului; tensiunea fiului înglodat în datorii e contrabalansată fericit de năzbâtiile unui servitor înarmat mereu cu ustensilele necesare descoperirii de comori. Am mai reţinut evoluţiile lui Sorin Ciofu (Valere), Mirelei Nistor (o Frosine persuasivă şi dinamică), Cristinei Ciofu (Mariane).

E un spectacol de văzut „Avarul” de la Botoşani şi, în ciuda inconvenientelor semnalate mai sus, cu unele retuşuri ar putea deveni o carte de vizită pentru racordurile festivaliere ale Teatrului „Mihai Eminescu” din anul teatral ce urmează.

Cronică semnată de Călin Ciobotari

Cultura

Comentarii

Un comentariu to “CRONICA LUI CĂLIN: „Avarul” de la Botoşani…”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)