Mircea Cărtărescu la FILIT: «Mi-e frică de momentul în care termin o carte. Mi-e frică de lunile şi anii care urmează. Anii aceia goi, insuportabili»
Scriitorul Mircea Cărtărescu a vorbit aseară la Serile FILIT despre rolul literaturii în viaţa sa, despre romanul la care lucrează, dar şi despre motivul pentru care s-a retras din viaţa publică şi nu mai scrie despre politică.
Despre literatură, scriitorul a spus că o vede ca pe “un organ al corpului” său şi aceasta a fost totul pentru el.
Câteva din declaraţiile lui Cărtărescu, într-un dialog cu Cezar Paul Bădescu:
• Literatura este şi a fost totul pentru mine, fără ca eu să pot spune că sunt numai literatură. Literatura a fost lucrul fără de care nu-mi pot imagina propria mea viaţă.
• Literatura pentru mine este ca un fel de secreţie a unei cruste, a unei carapace, a unei ţeste şi pe ea o văd ca pe un organ al corpului meu aşa cum craniul meu este un organ al corpului meu pe care nu ştiu când l-am secretat, dar pe care, totuşi, eu mi l-am construit ca să adăpostesc partea cea mai bună din mine – creierul meu, mintea mea, adică partea care este cea mai adevărată din mine. Eu cred că asta este pentru mine literatura, este un organ al corpului meu mai curând decât un proces de psihanaliză, de suprimare. Eu am simţit întotdeauna că literatura face parte din mine.
• Multă lume mă întreabă dacă există viaţă după «Orbitor» şi mai ales la sfârşit, după ce am terminat trilogia, am fost întrebat foarte des lucrul acesta. Cu cărţile pe care le termin e foarte simplu, le dau la spate, nu mă mai gândesc la ele, nu le mai citesc, sunt lucruri care nu mă mai preocupă. Deci, eu nu mă întreb acum cum am scris «Orbitor». Nu mă mai gândesc la asta. Este ca o femeie care este însărcinată, copilul se formează în trupul femeii fără ca ea să ştie cum s-a format şi de ce, ea a suferit în timpul acesta, a suferit foarte mult în timpul naşterii, dar, după aceea, nu mai suferă, dimpotrivă, se bucură. Aşa este şi cu cărţile, aşa cred că sunt practic toţi autorii. O carte pe care ai scris-o nu-ţi mai aparţine, n-o mai socoteşti printre bunurile tale. Ea îşi ia zborul, se taie cordonul ombilical şi ea devine un bun al lumii. Orice autor consideră că singura carte de pe lume e cea la care scrie el, la care scrie în clipa de faţă, în momentul acesta. Celelalte nu există, nu contează. Cărţile altora sunt minunate pentru lectură ca să le citeşti, iar cărţile tale au dispărut. Ele nu mai sunt cărţile tale, ele sunt cărţile tuturor.
• Pentru mine, a scrie înseamnă a trăi. Asta îmi ajunge. Nu ştiu dacă mă protejează ceea ce scriu, dacă scriu dintr-un sentiment de vulnerabilitate personală. E posibil, dar nu mă preocupă lucrul acesta. Ceea ce mă preocupă pe mine este să las acea putere, care mă acaparează în momentul în care scriu, să o las liberă, să o las să acţioneze, să funcţioneze.
• Nu poţi place tuturor. Eu mă consider un autor de nişă. Mă consider un autor care place unor oameni a căror formulă interioară – din întâmplare – seamănă într-un fel cu a mea sau cărora cărţile mele le spun ceva, dar accept şi sunt foarte bucuros că există multe alte puncte de vedere.
• Pentru mine, jurnalul este cel mai important lucru pe care-l scriu. De fapt, cred că, într-un fel, n-am scris niciodată decât jurnal. Toate scrierile mele, toate aşa-zisele romane – şi eu detest acest cuvânt, cred că n-am scris niciun roman niciodată -, toate poemele mele, toate eseurile sunt, de fapt, atât de personale, încât, până la urmă, nu sunt decât fragmente dintr-un jurnal pe care eu îl scriu, începând din 15 septembrie 1973, când am avut prima intrare în jurnal, şi până-n ziua de astăzi, până chiar acum câteva ore. Jurnalul este pentru mine un fel de a doua natură, un al doilea eu, şi aş spune eu că este ca un fel de tulpină a unui arbore, ale cărui ramuri sunt celelalte scrieri ale mele. Ele toate îşi trag seva din acest jurnal. Jurnalul este cel mai apropiat obiect de propria mea fiinţă. Nu găsesc atât de des pe cineva pe umărul căruia să plâng. Jurnalul este făcut şi pentru asta. Trebuie să-ţi arăţi acolo negativitatea. De fapt, jurnalul este un fel de amprentă negativă în ghips a mâinii tale, a feţei tale, a corpului tău. În clipele fericite, în zilele fericite, când simţi că respiri sub un cer albastru, sub un soare stălucitor, cum să te duci să scrii în jurnal? Te duci să scrii în jurnal când eşti nefericit, când eşti la pământ, când stai ghemuit şi plângi pe covor. În momentele astea scrii în jurnal, este absolut firesc. Jurnalul este negativul vieţii tale, este ceea ce îţi absoarbe otrava din trup, într-un fel. Este absolut normal ca jurnalele să prezinte această imagine în negativ.
• Prietenii, de obicei, nu te întreabă dacă eşti fericit. Nici nu are sens să te întrebe lucrul acesta. Când eşti fericit, într-un fel nici nu ai atât de multă nevoie de prieteni, ci doar de amici, să spunem aşa. Ai nevoie acută de prieteni, dimpotrivă, când eşti la pământ, când ochii tăi plâng, când nu mai ştii ce să faci şi unde să te ascunzi – atunci ai nevoie de prieteni. Întrebarea pe care o aştepţi de la oameni este: «Eşti nefericit? Pot să fac ceva? Pot să te ajut cu ceva?»
• Mie mi-e frică de momentul în care termin o carte. Mi-e frică de lunile care urmează, mi-e frică de anii care urmează. Anii aceia goi, insuportabili.
Sursa foto: Andreea Marc Ignat
Loading ...
