CRONICA LUI CĂLIN: Tartuffe, prădătorul!
Este al doilea „Tartuffe” despre care scriu în mai puţin de o lună. După cel de la Iaşi, al lui Vlad Massaci, l-am cunoscut, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, pe cel al lui Victor Ioan Frunză, de la Metropolis. Inimaginabil de diferiţi… Ca şi cum ar fi creaţii separate ale unui Molière de secol XVII şi ale unui Molière valabil oricând…
Rescrierea textului joacă, în opinia mea, rolul decisiv în montarea de la Metropolis. Se păstrează rima, însă într-un mod foarte relaxat, care nu vizează poeticitate, ci ritm şi efecte comice de limbaj. Concret, se umblă la detalii textuale, fără a se modifica textul într-un mod semnificativ. Se câştigă în prospeţime, obturându-se inevitabila dimensiune declamativă pe care folosirea fidelă a textului clasic ar fi furnizat-o. Molière rămâne clasic, însă, în acelaşi timp, devine un autor desacralizat, foarte modern şi pe gustul publicului contemporan. Umorul de limbaj este foarte bine controlat, până şi o banală schimbare de accent („biserică”) stârnind hohote de râs.
Victor Ioan Frunză nu-şi propune mari interogaţii sau cine ştie ce filosofii pe care să le decupeze din textul de veac XVII şi să le bage în capul spectatorului de veac XXI. Pariază aproape exclusiv pe comic, pe bucuria şi voluptăţile râsului sănătos.
Sugestiile de clasic sunt discret păstrate prin câteva detalii de costum şi mobilier (decorul şi costumele Adriana Grand). Totul este, la acest capitol, bivalent, îmbinând fericit mode, atitudini, stiluri. Decorul pictat cu scene biblice, dar şi cu alte trimiteri spre fantastic (inorogul) constituie un fundal convenţional în interiorul căruia se succed cadre din viaţa cea de toate zilele a credulului Orgon şi a familiei sale. Scenografia se aşază pe trei planuri, dispuse în adâncimea scenei.
Intrarea lui Tartuffe este magistrală. Virtuos baterist la toaca ţinută cu stoicism de asistentul său, Tartuffe poartă la şold, asemenea unui pistol, crucea pe care o va da frecvent la sărutat printr-un gest cu semnificaţii vulgare. Sala de la Metropolis se umple cu miros de tămâie şi rugi ipocrite. Recuperarea din extratext a lui Laurent este inspirată, valetul fiind cel care, printre altele, îşi va asuma şi postura de executor judecătoresc.
Tartuffe, aşa cum îl interpretează George Costin, este întrupare a vicleniei, posibilă aluzie către Omul spân din poveştile tradiţionale româneşti. E diabolic, subtil dialectician al păcatului, manipulator desăvârşit, unul dintre acei profitori ai oricărei societăţi, animal ce se adaptează uşor, instinctiv, specie de prădător aflat în vârful lanţului trofic. De altfel, finalul spectacolului este diferit de cel al textului clasic: prostia lui Orgon (Sorin Miron) îşi va suporta efectele până la capăt. Nici un trimis al regelui nu va mai sări în ajutorul inocenţei şi al candorii, tocmai pentru că această candoare, traductibilă în prostie, se cere pedepsită. Într-o ultimă scenă, memorabilă, Orgon împachetează mobila, cu gesturi de mecanism dereglat. Cu dragoste filială, întrepătrunsă de ironie, îşi ridică mama (Adela Mărculescu) de pe scaunele ce trebuie împachetate. În treacăt fie spus, minunat jocul lui Sorin Miron: dezvoltă un personaj complex, în care isteria şi labilitatea sufletească coexistă cu bunele intenţii.
E un spectacol bine legat, cu o dinamică impecabilă! Merită văzut! Și revăzut…
Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
