CRONICA LUI CĂLIN: Despărţitorul de la Teatrul Urban
Într-un oraş în care, din punct de vedere teatral, nu se întâmplă mare lucru, orice noutate suscită interes. De fiecare dată când aud de teatru independent, tresar. După doi trei ani în care, la Iaşi, fenomenul părea că se permanentizează, brusc o tăcere aproape definitivă s-a lăsat pe acest capitol. Mai toate proiectele de bar au decedat, iar Teatrul Fix, una din marile noastre speranţe de „independenţă teatrală”, dă semne că nu s-ar simţi prea grozav. O asemenea tresărire am avut toamna aceasta, când am aflat că un grup de actori, majoritatea tineri, coordonaţi de Ion Sapdaru, urmează să se constituie ca trupă distinctă. Îşi spun Teatrul Urban, activează (în prezent) la Casa de Cultură a Studenţilor, şi primul lor spectacol este „Despărţitorul”, pe un text al aceluiaşi Ion Sapdaru.
Un spectacol pe care l-am văzut recent, într-un frig crâncen, cu un concert alăturat bubuindu-mi în urechi şi cu o acustică de sală ce lasă de dorit. În treacăt fie spus, „Despărţitorul” se pretează mai degrabă pentru sală studio, modul intimist în care este conceput şi scenografia săracă pretinzând un alt fel de spaţiu. S-a mers, însă, pe principiul românesc „asta avem, cu asta defilăm”, principiu cu care, din păcate, este atât de familiarizat teatrul independet din România… O sărăcie generală,valorizată estetic şi livrată sub numele de minimalism. Dar asta e o altă discuţie…
Textul lui Sapdaru, cunoscut şi sub numele „Şase despărţiri şi o împăcare” sau „Hai să ne despărţim” (sub acest al doilea titlu a fost jucat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani) surprinde plăcut în primul rând prin originalitatea subiectului. Felix Poenaru, personajul cenntral, are ideea de a porni un bussines mai puţin obişnuit: deschide o agenţie de intermediat despărţiri, „Adio SRL”. Foarte serios, un adevărat profesionist, devine mesagerul/ solul/ purtătorul veştilor de despărţire al tuturor celor care au nevoie de un astfel de mediator. Afacerea merge ca pe roate într-o lume în care despărţirea pare a fi a doua natură a fiinţei umane. Poenaru este unul dintre personajele interesante ale dramaturgiei româneşti, special prin profilul unic, aş zice, în care îl aşează Sapdaru. Dacă în texte precum „Natură moartă cu nepot obez” sau „Hollywood Mirage”, trimiterile la vecinătăţi dramaturgice româneşti puteau fi trasate, în cazul „Despărţitorului” înclin să cred că se deschide un drum cu totul nou. Evident, tema despărţirii nu e deloc inedită, însă tema despărţitorului, acest anti-Cupidon cu răspundere limitată, îi aparţine strict lui Sapdaru. Fără ostentaţie, dramaturgul ni-l oferă pe Felix Poenaru în diferite ipostaze ale vieţii sale profesionale, de Hermes al nefericirii. Aparent, ai crede că pentru o astfel de meserie trebuie să fii complet insensibil, imun la durere şi la etică. De fapt, Despărţitorul este un hiper-sensibil, un om inteligent şi cu bun simţ, solidar cu dramale clienţilor săi. E un meditativ, un curios, un personaj ce observă societatea şi, la final, încearcă să o schimbe, modificând obiectul de activitate al firmei sale din despărţire în împăcare („Pace SRL”).
Concret, textul este constituit din şapte situaţii: despărţirea unei adolescente de prietenul ei, povestea terapeutului părăsit de soţie, scena unui jaf, povestea unei despărţiri de un prieten imaginar, apoi cea din culisele unui teatru pentru copii, despărţirea dintr-un cuplu gay, şi, în fine, dificila situaţie a unui bărbat de a alege între soţie şi motocicletă. Sunt secvenţe inegale valoric. De departe, cele mai bune momente sunt cele în care aflăm despre existenţa lui Toby, prietenul imaginar al unei tinere dispusă să se arunce pe fereastră de dragul lui şi să susţină că este însărcinată cu el. E o scenă memorabilă, care subîntinde premisele unui spectacol separat, singura poate în care personajele îşi depăşesc statutul de schiţă, de contururi.
Pretutindeni, un umor de bună calitate impregnează situaţiile enunţate mai sus. Tonul e unul dulce-amărui, uneori vag confesiv. E multă căldură umană într-un text din care replicile par că vin spre tine ca pentru a te bate prieteneşte pe umăr. Fără a se pretinde una implicativă, piesa nu te lasă indiferent, măcar şi pentru că mai totul în ea e „ca în viaţă”.
Spectacolul rezultat este unul de text şi de actor. Scenografic nu rămâi cu mare lucru: câteva scaune şi două cadre din lemn al căror rost nu este prea evident. Legăturile între scene se fac prin momente coregrafice, cele mai multe neconvingătoare, făcute pentru că trebuia făcut ceva, faultate flagrant de eclerajul păgubos. Personajele sunt, aparent, uniformizate. Incongruenţa cu sine (ce anunţă incongruenţa de cuplu) este subliniată vestimentar prin contrastul dintre costume şi tenişi, fiecare dintre actanţi părând în felul acesta a se afla într-un fel de „deranj emoţional”. Felix Poenaru, personajul central în jurul căruia se ţes şi se desţes toate relaţiile scenice, este singurul în care normalitatea vestimentară indică sănătatea unor principii.
Pe Sergiu Iulian Fleşner îl văd pentru prima oară jucând. Are un timbru vocal foarte particularizant. Fără risipă de mijloace, interpretează corect şi dă noimă unui personaj care, la fel de bine, poate fi asumat ca fiind şi simplu şi abisal. Adeseori umorul se produce prin contrastul dintre stilul acesta sobru, „profi” şi situaţiile deloc sobre în care este pus protagonistul. În acest sens, elocvente sunt scenele în care interacţionează cu Daniel Busuioc (scena terapeutului, în care Fleşner aproape că este redus la un nivel obiectual). Cred că fără Busuioc, spectacolul ar fi mult mai sărac. Pe lângă scena terapeutului de care am pomenit deja, îl regăsim în postura unui tată aflat în conflict deschis cu prietenul imaginar al fiicei şi în cea a unui actor de teatru de copii. Făcut pentru comedie, Busuioc funcţionează şi ca un lider de scenă ce dictează ritmuri sau aşează accente generale. Foarte bune, de asemenea, prestaţiile lui Cosmin Panaite şi Sorin Cimbru. În rolul anchetatorului, Adrian Marele este de neuitat. Mai puţin notabilă mi s-a părut distribuţia feminină. Uniformitatea vestimentară s-a extins asupra jocului. Pe de altă parte, ce-i drept, nici rolurile feminine din „Despărţitorul” nu au, din scriitură, consistenţa celor masculine.
Dincolo de toate, însă, „Despărţitorul” rămâne un spectacol reuşit, un început bun sub care se plasează tânărul „Teatru Urban” căruia îi dorim viaţă lungă şi plină de sens.
Trupa „Teatrul urban” – Casa de Cultură a Studenţilor. „Despărţitorul”, de Ion Sapdaru. Regie: Ion Sapdaru
Distributie: Bogdan Mircea, Alexandra Bandac, Cosmin Panaite, Diana Roman, Radu Mihoc, Adrian Marele, Alina Mîndru, Sorin Cimbru, Erica Moldovan, Daniel Busuioc, Ancuţa Gutui, Sergiu Iulian Flesner. Coregrafie: Alexandru Ignat. Data vizionării spectacolului: 29 noiembrie 2014.
• Călin CIOBOTARI
Loading ...
