Jurnalistul George Onofrei: Ora de religie – o dezbatere între orăşeni, care eludează dezastrul şcolii româneşti
Ca orice creştin ortodox nu foarte practicant, am un respect deosebit pentru marile sărbători religioase de peste an, prefer să meditez mai mult la semnificaţia acestora şi mai puţin la „ambalaj”. Am considerat întotdeauna credinţa fiecăruia un lucru care ţine de maxima intimitate, unul care trebuie ferit de dezbatere cu ceilalţi. Credinţa este un drept al fiecăruia şi o cale pe care nimeni nu are legitimitatea să o judece. La fel cum am judecat întotdeauna, privind de la „Sfântul Scaun” la Biserica Ortodoxă Română, că acestea sunt instituţii religioase, unelte în mâinile unor înalţi prelaţi. O formă de organizare non-guvernamentală (sau ar trebui să fie). Unul dintre primele cuvinte noi învăţate la ora de religie a fost „autocefalie” – conducere de sine stătătoare.
Sigur că oricine este liber să creadă, în continuare, că în BOR sunt „unşi ai lui Dumnezeu”, dar în acest caz s-ar dovedi (şi poate fi plauzibil) că Dumnezeu are mult umor ca, după Voia Sa, să se clădească asemenea organizaţii birocratice care administrează proprietăţi şi înfiinţează state ori bănci (Banca Vaticanului, nu?).
De ce un om ajunge să fie mai credincios, iar altul mai puţin, iarăşi ţine de calea individuală. Poate fi la mijloc o conjunctură, la fel cum şi familia îşi pune o amprentă foarte importantă. Sunt multe cazuri în care poţi primi în familie o educaţie religioasă intensă, dar prost administrată şi atunci unii, din revoltă, se depărtează de credinţă, după cum alţii, lipsiţi de mici de experienţa unei familii credincioase îşi pot descoperi mai târziu, prin diverse împrejurări ale vieţii, un sentiment religios profund.
Tot la fel, prezenţa obligatorie la orele de religie poate să ajute în „misiunea Bisericii”, cum poate să îi şi aducă grave deservicii. La fel cum poţi „nimeri” un profesor de limba şi literatura română desăvârşit, la fel „te poţi alege” cu unul blazat, incult, ajuns prin ştie ce învârteli la catedră (fac o mică paranteză pentru a spune că, după ani de îndoctrinare în legătură cu „misiunea Bisericii”, e dreptul meu să consider că aceasta poate fi serios deraiată de la „căile Domnului”, dar asta e altă discuţie).
Ora de religie, pe care o tot dezbatem frenetic de câteva zile, nu e nici vreo faptă sfinţenie, cum nu e nici una de evanghelizare cu de-a forţa, cum am tot văzut poziţionări radicale de o parte sau de alta. Ea are fix calitatea actului educaţional românesc. Cei care ajung profesori de religie urmează acelaşi tipar precum colegii de la alte discipline, de cele mai multe ori. Rolul religiei în şcoală nu are cum fi altfel decât strict didactic – prozelitismul religios se face la Biserică sau îl practică misionarii care pleacă prin comunităţi tribale să creştineze… păgâni. Nici un profesor strălucit de religie nu îţi va aduce mântuirea, cum nici unul slab nu o să te trimită direct în Iad, prin proastă îndrumare.
După 8 ani de cursuri de religie urmate în şcolile primare şi în gimnaziu n-aş putea zice cât mi-a folosit şi cât nu. Poate că n-am avut „noroc” şi nu am găsit îndrumătorul ideal la clasă. Apropiaţi mi-au vorbit şi despre experienţe foarte fericite, au fost conduşi spre Dumnezeu prin intermediul orelor de religie şi sunt mulţumiţi pentru asta. Mai ştiu însă că, mai „mărişor” fiind, am întrebat-o pe mama, mai în glumă, mai în serios, dacă nu vrea să îmi completeze un formular prin care să nu mai fiu obligat să urmez această disciplină la şcoală. Aş fi fost o excepţie în clasă, iar pentru o mamă în vremurile gimnaziului meu o asemenea chestiune nu era tocmai uşor de abordat la o şedinţă cu părinţii. Dirigintele ar fi putut-o chestiona, eventual, chiar în legătură cu propriul său sentiment religios, ceea ce pentru un creştin ortodox practicant, aşa cum este mama, n-ar fi fost de conceput. Aşa că le-am urmat.
Cursurile în sine îmi apar în memorie foarte „în ceaţă”, dar ce urmează să vă povestesc îmi aduc bine aminte. La un moment dat îmi făcusem o pasiune din a-i pune întrebări încuietoare profesoarei, cam tare sărăcuţă cu duhul, fie vorba între noi. Era distracţia mea, sper să nu ard în Flăcările Gheenei. Folosea cuvinte mari, învăţate din cărţile ei de la Teologie (îmi imaginez că asta absolvise). „Doamna profesoară, dar ce este pronia divină?”. „Pronia divină este pronia divină, aşa i se spune”, mi-a răspuns, vizibil încurcată, deşi sinonimul de „grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni” n-ar trebui să îi pună vreo problemă unui om care a trecut printr-o facultate, mai ales una de profil.
Din motivele de mai sus găsesc foarte dreaptă decizia Curţii Constituţionale, cea mult invocată. Din conformism social (la cote maxime în şcoli, în relaţia profesor-părinte-elev), chiar şi acei părinţi care nu-şi doresc neapărat ca odraslele să urmeze cursuri de religie vor da înapoi dacă vor fi puşi să semneze o declaraţie prin care RENUNŢĂ. Înscrierea e altceva, iar dacă nu au părinţii ghinion cu vreun diriginte sau director de şcoală „fundamentalist” lucrurile devin mult mai simple.
Statisticile privind domeniul educaţional în general în România sunt catastrofale, avem o mare problemă în a-i integra pe cei de vârste şcolare în sistem, a-i determina să urmeze cursurile. Obligativitatea unei ore de religie este o temă de oraş, de caldarâm. Cea mai importantă problemă a României este aceea de a-i aduce pe tineri în primul rând la şcoală. Când îi vom avea pe toţi acolo, pe loc, în bănci, vom putea ajunge şi la asemenea fineţuri. Enorm de mulţi părinţi din mediul rural îi ţin pe copii acasă pentru munci agricole, ei nu stau să scrie pe Facebook zilele astea contra orelor de religie şi nici nu se înscriu în Asociaţia Părinţilor Amatori de Religie (or something) condusă de vedeta TV Liana Stanciu, ajunsă se pare colaboratoare şi pe la Trinitas TV (după cum arată clipurile, au aparatură bună şi, mai ales, perfect funcţională în urma sfinţirii cu „tija specială” care nu e trafalet). Cataloagele abundă de milioane de absenţe anual. Iar la veceurile din curte ale prea multor şcoli din România va mai trece multă vreme până când va curge direct aghiazmă.
• Comentariu semnat George Onofrei
Loading ...
problema e ca curricula didactica, in acest caz, e tot una cu prozelitismul religios. iar ce apare în memorie foarte „în ceaţă” a domnului onofrei, chiar subliniaza asta. sa nu discutam si despre incalcarea drepturilor altor confesiuni.
si nu se discuta, in general in timpul orei, dialectica sacrului, structura si morfologia acestuia, avem o traducere de catre ‘profesori’ cam aberanta (printr-o simplificare cam stupida): ai o nenorcire.. e data de al de sus.. ai facut tu ceva acolo. exemplificare o scanare din manual: http://tinyurl.com/onnt2hx
plus aberatia de design si fragmentare a pargarafului in manuale, facut sub egida maretului minister al invatamintului, ca se stie bunul simt nu trebuie cultivat.