O altă experienţă nefericită la Parhon, povestită de Lucian Dan Teodorovici
«Citesc, în „Ziarul de Iaşi”, despre moartea Profesorului Tiberiu Brăilean, un om bun, pe care l-am cunoscut. Aflu că a stat şase ore în Spitalul Parhon din Iaşi, în agonie, fără diagnostic. Şi n-am cum să tac ştiind că, înainte cu doar cinci zile, în acelaşi spital, am stat şi eu peste cinci ore, de la 21.30 la aproape 3 dimineaţa, cu bunica pe o targă. Ea avea diagnostic, tromboză venoasă. La care, din câte am înţeles, se intervine în maximum şase ore de la instalare, altfel nu se mai poate face nimic. Cum de la instalarea afecţiunii până la venirea salvării care s-o ia de acasă de la mine au trecut în jur de două ore, am aşteptat alte cinci ore chinuitoare, pentru a o transfera acolo unde s-ar fi putut face ceva pentru ea. Din nefericire, pentru bunica era oricum prea târziu, aveam să aflu. Însă imaginaţi-vă stând pe un culoar de spital, neavând pe cine să suni, căci e deja târziu în noapte, ştiind că în următoarele ore, nu zile, nu săptămâni, cineva foarte drag îşi pierde orice şansă de a mai trăi, iar în jurul tău medicii nu fac nimic, ambulanţele transportă beţivi sănătoşi şi violenţi şi n-au timp pentru un muribund, iar timpul trece tot mai zgomotos, făcându-ţi praf tâmplele. Urli, eşti disperat, primeşti la schimb ridicări nepăsătoare din umeri. Poate unii îmi vor spune că asta nu e România, e doar o părticică a unui sistem defect. Dar cuvintele astea, „sistem defect”, dor cu adevărat doar atunci când în faţa ta moare cineva drag. Şi, chiar dacă ele pot fi transpuse şi-n alte locuri de pe pământul ăsta, în momentele alea le simţi extrem de româneşti, atât de puternic româneşti încât, cu toată dragostea, te apucă o silă imposibil de povestit…»
SURSA: Scriitorul Lucian Dan Teodorovici, Facebook
Loading ...
