Cronica lui Călin: Metamorfoza lui Ion Sapdaru
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la publicarea în volum a Metamorfozei lui Kafka. O sută de ani de interpretare şi metainterpretare a unui text ce refuză să se epuizeze, rămânând la fel de enigmatic, la fel de ciudat cum, pesemne, îl percepuseră contemporanii scriitorului praghez, de limbă germană. Nu cred, însă, că Ion Sapdaru a intenționat să serbeze vreun centenar dramatizând Metamorfoza şi montând-o la Sala Uzină a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, într-un spectacol despre care realmente îţi face plăcere să scrii. Mai degrabă textul i s-a impus din diverse motive care ţin de diferite motivaţii personale.
E o dramatizare esenţializată, bine concepută, fără lungimi inutile, recuperând din textul iniţial atmosfera, parte din personaje şi memorabilele situaţii á la Kafka. Ceea ce are în plus scenariul lui Sapdaru este prezenţa autorului, un excelent story teller, personaj de tranzit, ale cărui apariţii în scenă configurează o foarte interesantă impresie de „detaşare implicată”. Kafka, autorul, îşi priveşte personajul. O face cu compasiune, curiozitate, solidaritate, însă neputând interveni în cursul unui destin ce pare independent de străvechea maşină de scris la care îi scrie viaţa. E narator, însă, story telling-ul său e mult mai mult decât o găselniţă de umplere, căci personajul acesta îmbrăcat regulamentar, la costum, se identifică pe alocuri cu însăşi vocea intimă a protagonistului, devenind un fel de notă de subsol a dramei lui Gregor.
În lumini calde, începutul spectacolului aduce pe scenă atmosfera plăcută a unei familii: tatăl, mama şi fiica Grete stau la masă aşteptând sosirea lui Gregor, fiul devenit cap de familie, cel ce îi întreţine pe toţi, cel de care depind toţi. Îi vedem spatele, legănat de mersul trenului ce îl aduce acasă. E comis voiajor, iar slujba şi-o face fără nicio plăcere. Sunetul ploii acompaniază o anume dezolare a personajului. În aşteptarea fiului, tatăl omoară cu ziarul gândaci, discretă anticipare a ceea ce urmează să se întâmple. E foarte important în economia spectacolului acest firesc desăvârşit din care se va revărsa absurdul. Răsturnarea normalităţii, bruiajul ontologic, deraierea fiinţei umane de pe traversele lui „a fi” se originează, paradoxal, în această banalitate caldă în care fiul oferă cadouri familiei şi alimentează visele surorii mai mici. Transformarea lui Gregor se face gradual, nu direct, prin modificări ale corpului şi degradări progresive ale vocii. Absurdul creşte încetul cu încetul infestând bunul mers al lucrurilor şi al lumii.
Ion Sapdaru preferă o lectură psihanalitică a Metamorfozei, punând accentele pe relaţia tată – fiu, şi pe fapte din trecut ale căror consecinţe se resimt astăzi. Cândva, în copilăria sa nu foarte îndepărtată, Gregor a fost închis, timp de o noapte, în dulap, de un tată exasperat de cheful de joacă al fiului. În dreapta scenei, dulapul asistă asemenea unei porţi către o altă lume la intersectarea aceasta de timpi trecuţi şi prezenţi. Paleta de frustrări ale fiului este explicit enunţată chiar de protagonist: dintotdeauna tatăl l-a făcut să se simtă inferior, insignifiant, firav, cu picioare subţiri, aidoma unei gângănii. O convingere atât de adânc sădită în mintea lui Gregor, încât ajunge să dicteze transformarea proprie, concretă, în ceea ce, iniţial, părea o simplă metaforă. Sapdaru insistă inteligent pe tema dulapului, contrapunându-l oarecum unui alt dulap celebru, cel din Livada de vişini; dacă la Cehov, străvechiul corp de mobilier adăposteşte ruinele unor copilării fericite, la Kafka, dulapul devine loc de depozitare a traumelor, a frustrărilor şi complexelor.
Dincolo de relaţia cu tatăl, o altă temă intens exploatată regizoral este dezumanizarea. Nu doar a celui ce părăseşte specia (cu intenţie sau fără), ci şi a celorlalţi, a familiei pusă ea însăşi în situaţia unei metamorfozări. Tatăl se vede silit să iasă din lenea vegetală în care trăia şi să-şi câştige pâinea. Mama şi fiica muncesc şi ele acum. Acestea sunt, însă, transformări de suprafaţă. Metamorfoza de adâncime se naşte din intoleranţa crescândă faţă de acest fiu pe care, în cele din urmă, îl doresc mort. Finalul deschis pentru care optează regizorul anunţă că metamorfoza se va adânci şi mai mult: Grete, fiica, spre groaza părinţilor, dă primele semne ale transformării în altceva şi e de aşteptat că acelaşi lucru se va petrece şi cu părinţii. O foarte fină propedeutică la rinocerizarea ionesciană de mai târziu.
Un alt atu al spectacolului îl reprezintă atenţia cu care este configurat planul oniric. Visele lui Gregor, halucinaţii în care cruzimea celuilalt se întâlneşte cu inocenţa personală a celui ce visează, dilatări groteşti ale realului, cu mâna sub formă de labă de gâscă a Gretei, cu înmormântări pe arii de operă ce ies din gramofonul unui bizar chiriaş, cu manechinul „mort” etc. Stranietate, transuman, suprarealism impecabil subliniate…
Scenografia lui Gelu Rîşca este austeră, însă suficientă pentru a servi drept cadru ciudatelor întâmplări din familia falitului negustor de stofe. În stânga, o masă, câteva scaune şi o uşă. În mijloc, o altă uşă ce separă încăperile convenţional decupate; alături, patul pe care Gregor îşi visează viaţa şi moartea şi dulapul despre care am vorbit mai sus. În fundal, o fereastră dincolo de care e un „afară” de unde, uneori, se aude ploaia. Inutile mi s-au părut cele şase sau şapte geamantane ce atârnă la nivelul reflectoarelor, şi din care stau să se reverse felurite lucruri. Par a vrea să dea socoteală de viaţa între două trenuri a unui Gregor epuizat, însă estetic nu reprezintă decât un surplus obiectual. Universul scenic e completat de un amplu univers fonic (ploaie, sunete de tren, frânturi din arii funerare, fragmente de muzică instrumentală, sinistre sunete ale clanţei mişcate de fiul-gândac, zgomotele non-umanului etc.).
Toate acestea n-ar fi fost, însă, nimic, dacă nu ar fi existat un Gregor. Aşa cum nu prea poţi să faci Hamlet dacă nu-l ai pe Hamlet, tot aşa Metamorfoza lui Sapdaru n-ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat Cosmin Panaite, un actor care, de fiecare dată când l-am văzut jucând, îmi lăsa impresia constantă că poate mult mai mult, dar că, aproape de fiecare dată, se opreşte la jumătatea drumului. Mi-l amintesc în spectacolul Irinei Popescu Boieru, Cum am devenit stupid, apoi în sapdarienele Hollywood mirage, Despărţitorul, în Golemul lui Hausvater şi în Sunt o babă comunistă (Lucian Dan Teodorovici). În Metamorfoza, Cosmin Panaite dă, în sfârşit, lovitura! E una dintre cele mai complexe interpretări actoriceşti pe care le-am văzut în Iaşul teatral al ultimilor ani, un rol extrem de dificil, de maximă concentrare, cu o compoziţie specială al cărei mare pariu e că trebuie să compui şi să susţii (mai bine de două treimi de spectacol) o fiinţă ingrată, un gândac. Cum să joci un gândac? Cum să o faci fără să pici în ridicol? Cum să indici coexistenţa, în una şi aceeaşi fiinţă, a omului şi a gândacului? Cum să stârneşti în spectator întrebări frisonante precum: mai are Gregor conştiinţă de sine? a rămas ceva raţional în această făptură ce manifestă deja deprinderile noii specii de care aparţine, dar care caută, cu disperare, să-şi recupereze identitatea ţinând la piept tabloul ce îl reprezintă? Cum să-ţi forţezi corpul să execute mişcări ce presupun maximă agilitate, ritualuri de gesturi non-umane, facisuri în care animalitatea să reţină totuşi deşeurile unor foste sentimente (frica, afecţiunea, însingurarea)? Şi, mai ales, cum să faci ca două sute de oameni să te privească de parcă ai fi descins direct din …Kafka? Ei bine, lui Cosmin Panaite îi reuşeşte performanţa memorabilă de a construi un personaj greu de uitat, apăsător, de moartea căruia ne simţim cu toţii vinovaţi. Rănile lui Gregor, din final, sunt rănile noastre ale tuturor, la fel cum tot al nostru, al tuturor, e şi sentimentul că noi înşine i le-am provocat. Moartea sa nu ne uşurează, ci ne împovărează cu încă o crimă… Cu toţii am aruncat în Gregor cu piatra-măr ce i-a rămas încrustată pe trup şi pe memorie…
În jurul lui Panaite gravitează celelalte personaje. Mai întâi povestitorul, cu un Radu Ghilaş foarte atent în a livra publiclului calupuri bine măsurate de familiaritate şi stranietate. E un personaj de graniţă între lumea scenei şi lumea publicului, un instrument viu ce reflectă sunetele şi gândurile celorlalte personaje. Urmează Grete, cu o Alexandra Bandac surprinzător de promptă în tranziţia de la inocenţă şi dragoste surorală la exasperare şi cruzime. Ceva cam prea bonom este Tatăl lui Daniel Busuioc; personajului îi lipseşte negativul, acel plan doi în care să se întrevadă originea traumei fiului. Dincolo de asta, însă, Tatăl asigură culoare şi acele pauze de tensiune necesare unui public ţintuit de gravitatea întâmplărilor din scenă. Dumitru Năstruşnicu, la rândul său, completează acest segment de umor grotesc: procuratorul şi chiriaşul sunt roluri intens personalizate în care amestecul de cruzime şi umor este seducător. În fine, Mama (Annemarie Chertic) e torturată de vina de a nu-şi mai putea recunoaşte şi accepta fiul, însă ascunde în ea şi germenii ingraţi ai uitării şi ai egoismului.
E un spectacol reuşit, inspirat făcut la vremuri în care, oriunde ne-am îndrepta, simţim în ceafă respiraţia lui Kafka… Sper să aibă un destin mult mai bun decât al personajului despre care ne vorbeşte. Și mai bun decât al celui căruia spectacolul îi e dedicat de regizor: actorul Toma Moraru, mort în 2014.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Metamorfoza, dramatizare după Kafka de Ion Sapdaru. Regia: Ion Sapdaru. Scenografia: Gelu Rîşca. Costume: Alina Dincă Puşcaşu. Asistent regie: Francisc Bucur. Cu: Cosmin Panaite, Alexandra Bandac, Radu Ghilaş, Daniel Busioc, Annemarie Chertic, Dumitru Năstruşnicu, Francisc Bucur. Reprezentaţie vizionată în data de 3 aprilie 2015.
• Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
