Cronica lui Călin: Cazul Ana! O reconstituire teatrală…
De cele mai multe ori, în spaţiul cultural românesc, când vorbim despre Mănăstirea Argeşului ne gândim fie la o programă şcolară în care o profesoară de română ne exaspera cu simboluri, semnificaţii şi alte asemenea noţiuni antipatice, fie la Lucian Blaga a cărui piesă, Meşterul Manole, pare cumva suferindă de o anume uzură. Desigur, vorbim elogios despre faimoasa legendă care, nu-i aşa?, dovedeşte cât de subtil şi profund este sufletul popular românesc, trecând cu uşurinţă peste cruzimea teribilă a textului şi preferând să insistăm pe tema sacrificiului înălţător. Sunt prejudecăţi culturale cu care e greu să lupţi. Chiar dacă, frecvent, le conştientizezi, preferi să laşi totul „în plata Domnului” şi să abordezi subiecte mai flexibile.
Cu totul pe dos, însă, procedează Ciprian Huţanu şi Compania de Teatru Synchret care, practic, propun o relectură a baladei Monastirea Argeşului. Nu o fac într-un mod gratuit, ci cu un scop cât se poate de clar: redeschiderea cazului Ana. Da, Ana lui Manole, cea zidită de vie, cu pruncul ei nenăscut cu tot… Spectacolul Ana, produs de Compania Synchret în colaborare cu Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, vine astfel cu o mare provocare: a privi totul prin ochii personajului feminin, prin ochii victimei. Schimbarea de perspectivă are efecte remarcabile, Manole devenind un personaj de rang secund, aproape insignifiant, un destin minor în raport cu destinul celei pe care o sacrifică. E o idee de spectacol foarte puternică, foarte curajoasă şi aptă să procure repoziţionări radicale ale spectatorului faţă de propriile-i prejudecăţi şi aşteptări.
Privit în întregul său, spectacolul lui Huţanu şochează, copleşeşte prin forţa dramatică a grupului exclusiv feminin ce evoluează pe scenă. Câteva structuri de lemn, mobile, indicând schelele, se compun şi se recompun devenind cadrul derulării faptelor. Scenariul, esenţializat, păstrând rima şi, mai ales, exploatând abisale ritmuri, devine o vastă, dar concentrată poveste despre un cosmos al nostru, românesc, o naraţiune care, dincolo de nuanţele de universalitate, este amprentată de un ethos autentic, un sentiment românesc al fiinţei (cum ar fi spus Noica) pe care îl recunoşti fie din sound-urile specific româneşti (doine, cântece de jale, frânturi de horă etc.), fie din ţinuta vestimentară (opincile, straiele aproape monahale)…
Aproape într-un mod incantatoriu, ritualic, zece personaje feminine (replică la cei „Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari/ şi Manole zece”) intră, în ritmuri de toacă mănăstirească, umplând o scenă care, brusc, devine decupaj dintr-o altă realitate. Se declanşează un cumul teribil de energii, concentrate în jurul singurului personaj îmbrăcat în alb, Ana. Alte opt personaje poartă straie gri. Rolul lor diferă de la scenă la scenă, uneori fiind simple personaje-martor, alteori semnificând forţe ale naturii sau generând ele însele acţiune. Un grup al cărui comportament va fi unul compact, personaj colectiv perfect sudat, acţionând în sincronicitate, responsabil de ritmurile spectacolului, dar definindu-se strict prin raportare la protagonist, adică la Ana. Dincolo de acest grup, se află personajul în negru, în unele situaţii un fel de story-teller sumbru, ale cărei intervenţii cântate (excepţională prestaţia vocală a Mihaelei Gârlea) te transpun direct în baladă arhaică, în alte situaţii indicându-ni-l chiar pe Manole, în altele semnificând moartea…
Modul în care inter-relaţionează aceste personaje este cu totul şi cu totul remarcabil. E, în toată construcţia din Ana, o ciudată geometrie însufleţită de elemente de mişcare, impresionant de precise, şi de o plasticitate vivantă. Vizual, întregul spectacol constă dintr-o succesiune de tablouri, fiecare cu noima sa, fiecare decisiv pentru rezolvarea acestui puzzle complex, profund, misterios şi, totuşi, nespus de familiar. Pretutindeni, o poeticitate discretă, difuză, străbate aerul, impregnând fiecare vocală, fiecare gest. Limbajul actanţilor pare să se revendice dintr-un limbaj sacru, în care sunetele poartă în sine notele de subsol ale unei lumi secunde pe care avem sentimentul că o ştim dintotdeauna. Din poeticitate şi muzicalitate irumpe armonia poveştii şi a punerii ei în scenă. Nu există timpi morţi, nimic nu prisoseşte, şi, în rotundul acesta regizoral, simţi îţi vine din ce în ce mai greu să ieşi…
O văd pentru prima oară jucând pe Raluca Bujoreanu. E o Ana memorabilă, personaj copleşitor prin dramatismul pe care îl degajă. Interpretarea concentrată, esenţializată, aminteşte, până la un punct, de rigorile teatrului japonez şi de sentimentul, vai, atât de rar întâlnit!, că teatrul poate fi un act sacru… Ana este o femeie simplă. Îi priveşti opincile, ciorapii din lână, fragilitatea şi vezi în personaj o sinteză a feminităţii arhaice. Regăseşti ceva din pozele atinse de timp ale bunicilor noastre, de pe imemorialele vremuri ale tinereţii lor. Dar Ana nu e singură, ci împreună cu cele mai intimă stări ale ei: îndoiala, singurătatea, frica, neliniştea, nehotărârea, maternitatea, feminitatea, umanitatea. Pentru că da, e atâta omenesc în Ana Ralucăi Bujoreanu, încât, la un moment dat, îţi dau lacrimile…
Trei păpuşi cu tijă, toate albe, replici ale Anei, sunt proiecţii fizice ale personajului, încântătoare idee regizorală ce dezvoltă o foarte puternică metaforă a drumului. Ana pe drum, cu înălţimi scăzând sau crescând în funcţie de cum se depărtează sau se apropie ea de ochii noştri, spectatori-Manole ce o vedem venind sau plecând. Păpuşile, ipostaze ale Anei, mânuite cu precizie şi sensibilitate, se înscriu în poeticitatea de care am pomenit deja. Trupurile celor opt personaje în gri devin adeseori chiar drumul pe care calcă, spre moarte sau spre o altă viaţă, aceste păpuşi. Se obţin astfel imagini de o frumuseţe stranie, profiluri dintr-un topos magic, seducător şi, totuşi, frisonant. Două palme uriaşe – potrivită şi rară metaforă a divinităţii – alintă la răstimpuri creştetul chinuit al Anei, care, iată, e parte a unui plan ce depăşeşte, totuşi, omenescul.
Intensităţile spectacolului cresc, gradual, până la scena zidirii. E o scenă impresionantă, în care Ana, adevărat christ feminin, şi pruncul ei nenăscut, pe care îl vom vedea ipostaziat într-o altă păpuşă (legănată şi ea în palmele divinului), al cărei cordon ombilical, desfăşurat aproape la nesfârşit e dispus sub formă de cruce, ne fac să credem că, într-adevăr, legenda meşterului Manole nu e atât despre Manole ci despre femeia fragilă ale cărei spaime şi sensibilităţi le-am cunoscut în această oră de spectacol, o femeie care, la final, se va îndrepta spre lumină. Prăbuşirea meşterilor de pe schele sau finalul lui Manole însuşi sunt alte secvenţe reuşite despre care nu mai fac vorbire aici.
Îmi doresc să revăd Ana. Îmi e deja dor de ea, de aerul acela dulce-amar al poveştii, de fragmentele sonore inconfundabile, de coralităţile ce te îmbolnăvesc de melancolie, de poezie, de ritmurile unice… E un spectacol construit cu migală, cu inteligenţă, sensibilitate şi implicare maximă, un spectacol care te face să renegociezi, cu tine însuţi, sensurile unor întâmplări pe care le credeai clasate!
Compania de Teatru Synchret, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Ana, după balada Monastirea Argeşului. Regie şi scenariu: Ciprian Huţanu. Muzica: Mihaela Gârlea, Cristian Gârlea. Coregrafia: Oana Sandu. Păpuşi: Gavril Siriteanu. Costume: Jeni Stănilă. Light design: Adrian Buliga. Consultant scenografie: Rodica Porumbel Arghir. Cu: Raluca Bujoreanu-Huţanu, Mihaela Gârlea, Cezara Damian, Alexandra Bere, Biatrice Cozmolici, Roxana Nechifor, Alexandra Paftală, Alice Oşlobanu, Mădălina Romila, Alexandra Elena Botez. Data vizionării spectacolului: 7 aprilie 2015.
• Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
JUST!
L-am vazut ,mi-a placut. Excelent spectacol,o Ana de o rara sensibilitate.Un regizor inspirat si niste actori in fata carora imi scot palaria . Felicitari si tineti-o tot asa.
Am avut deosebita placere de fi prezent . Un spectacol minunat, cu actori foarte talentati! Felicitari! Mult succes in continuare!