CRONICA LUI CĂLIN: Colivia lui Hadji-Culea

Posted at May 8, 2015

Nu cunosc raţiunile pentru care Cristian Hadji-Culea, în ipostază de regizor, a ţinut morţiş să monteze vodevilul lui Feydeau. În repertoriul Teatrului Naţional Iaşi, genul este deja reprezentat de excelenta Pălărie florentină a lui Silviu Purcărete, astfel încât o nuanţă inevitabilă de tautologie artistică planează asupra deciziei directorului (de astă dată) Hadji-Culea. În condiţiile în care, conform noilor prevederi legale, dl director-regizor nu-şi mai poate aloca nici onorarii consistente, şi acest motiv încetează să devină unul plauzibil. În plan estetic, spectacolul nu pare a fi fost generat de geniale idei regizorale care să macine subconştientul creator al directorului de scenă, astfel încât, iată, încă un argument justificativ se prăbuşeşte. Tind mai degrabă să cred că intenţia a fost a unui aşa numit spectacol „de serviciu”, în care să fie distribuiţi cât mai mulţi actori, fie şi numai pentru o intrare plus o ieşire, un spectacol pe placul publicului, la care lumea „să se simtă bine” şi „să se distreze copios”.

În ce mă priveşte, nu este genul de spectacol care să mă inspire. Aş putea să încep academic, scriind câteva inepţii despre vodevilul în general, musai cu câteva citate din marii istorici ai teatrului, apoi să mă apropii de subiectul propriu-zis punând în discuţie poziţia lui Feydeau în peisajul comediei franceze, după care să mă refer la piesa de la 1894, obligatoriu insistând pe subtilităţile intrigii, pe arsenalul de mijloace atât de specifice acestui gen teatral, pe qui pro quo-uri, situaţii-farsă şi aşa mai departe. Pentru că am scris despre astfel de lucruri cu alte prilejuri, simt că, făcând-o din nou, aş proceda asemenea lui Cristian Hadji-Culea în raport cu Silviu Purcărete, adică aş fi repetitiv, producând, la rândul meu, o cronică „de serviciu”.

N-aş vrea să se înţeleagă că spectacolul Colivia este nereuşit. Nu, nicidecum! Pentru anumite categorii de spectatori ar putea fi catalogabil cu termenul „excelent”. Sunt, fără îndoială, suficiente momente savuroase, ritmul este intens, fără timpi morţi, fără „burţi”, cu actori bine conduşi. Ceea ce e deranjant în Colivia de la Sala Mare este permanenta impresie de formal, de suprafaţă, de „totul la vedere”. Nicio adâncime, nimic profund, nicio dilemă, doar relaţii cărora li se văd cusăturile, personaje neasumate şi agasantul anamnesis florentin. Ca excepţii, la capitolul „personaj original”, aş invoca doar patru compoziţii: Horia Veriveş (probabil cel mai bun rol în care l-am văzut până acum), Călin Chirilă (un general spaniol excelent particularizat), Andrei Sava (în scenele de aghiotant/ interpret al generalului) şi Ada Lupu (din păcate, cu stângăcii şi cu prea puţine soluţii actoriceşti). În rest, un tern general, personaje convenţionale, un anume plictis interpretativ vizibil la mulţi actori din distribuţie. O situaţie specială e cea a lui Ionuţ Cornilă, al cărui efort merită apreciat. Îi recomand însă ceva: să se privească pe înregistrările video din Pălăria florentină şi Colivia. Va avea o revelaţie: este identic! Mă tot întreb de ce un regizor cu experienţa lui Hadji-Culea l-a pus pe Cornilă într-o astfel de situaţie ingrată, periculoasă pentru orice actor.

Probabil ca să argumenteze cumva formalismul montării, Cristian Hadji-Culea propune un final de teatru absurd, cu personajele marionetizate, cu mişcări frânte şi translare a umanului în mecanism. Problema e că publicul pentru care a fost făcută „Colivia” nu înţelege de ce se mişcă deodată atât de ciudat personajele, iar publicul celălalt nu pricepe de ce abia la final i se propune grila aceasta de interpretare.

Cam asta ar fi! În rest nu mai ştiu ce să scriu despre Colivia de la Naţional…

• Text semnat de Călin Ciobotari

Cultura

Comentarii

2 comentarii to “CRONICA LUI CĂLIN: Colivia lui Hadji-Culea”

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)