Cronica lui Călin: Doru Aftanasiu şi aventura compoziţiei actoriceşti…
Rar mi se întâmplă să găsesc satisfacţii de teorie teatrală în cărţile actorilor, deşi, în ultima perioadă, am citit şi studii interesante, semn că mai ales tânăra generaţie de interpreţi e dispusă să dea mai mult credit dimensiunii teoretice. De cele mai multe ori, actorii-scriitori mă interesează mai degrabă din punctul de vedere al memorialisticii. Iată de ce, cartea pe care, recent, mi-a oferit-o actorul şi cadrul didactic (la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi) Doru Aftanasiu, Shakespeare, un drum spre compoziţia scenică (Editura Artes, Iaşi, 2014), m-a luat prin surprindere. Concret, la baza volumului în discuţie se află o cercetare doctorală ale cărei mize sunt adresate, explicit, studenţilor la actorie: „Sperăm să dezvoltăm o cale de antrenament – atât fizic, cât şi la nivel interior-psihic – pentru viitori actori în adaptabilitatea scenică atât de necesară soluţionării a ceea ce am numit conflictul actorului cu regizorul”. Asta explicit! Implicit, însă, adresabilitatea cărţii este mult mai mare; temele abordate, modul de punere a problemelor, analizele pe care le întreprinde autorul sunt relevante şi pentru teatrologi, regizori sau, de ce nu, spectatori instruiţi, interesaţi să arunce o privire în culisele facerii spectacolului, rolurilor, teatrului în general.
Aftanasiu, a cărui experienţă de scenă şi de catedră e una pe care nu i-o poate nimeni contesta, pleacă de la ideea justă că actorul este mereu pus în faţa neprevăzutului. Cine îl plasează în această stare constantă de nelinişte şi incertitudine? Fie regizorul, la al cărui univers variabil de viziuni actorul trebuie să fie pregătit să se racordeze, fie însuşi personajul, cu abisurile sale, cu stranietatea sau dualităţile sale.
Una dintre cele mai interesante secţiuni ale cărţii discută despre relaţia actor – regizor, o relaţie care nu stă sub semnul armoniei prestabilite, ci, din contra, se plasează frecvent într-o zodie a conflictului. Se creionează un inventar al acestor conflicte, inventar din care fac parte vanitatea (ambelor părţi), tendinţa unor actori „de a se pune în slujba propriei imagini”, pericolul pasivităţii (rămânerea strict la rostirea textului şi la respectarea indicaţiilor regizorale, fără nici un aport personal), excesul de zel, păcatul imitaţiei, „efectele de suprafaţă”, suprainterpretarea, apoi regizorul care îi lasă pe actori să facă spectacolul, regizorul leneş, abuzul de actor şi aşa mai departe. La fel, sunt luate în colimator conflictele ce intervin între actori, aici fiind vizate situaţiile în care „relaţia” este trădată de dragul succesului individual, sau chiar aspectele ce ţin de diferenţele generaţionale (actorii vârstnici care „sunt tentaţi să-l ghideze în lucrul la spectacol” pe actorul tânăr).
Pentru ca „reîncarnarea” actorului în personaj (o frumoasă metaforă folosită de autor) să fie posibilă, şi pentru ca neprevăzutul să nu sufoce actorul, acesta din urmă e silit să aibă în mânecă un as salvator: asul compoziţiei! După ce, în prima parte a lucrării, autorul discută importanţa abilităţilor de compoziţie în viaţa profesională a unui actor, propunând incursiuni în sistemul lui Eugenio Barba şi al Violei Spolin, în partea a doua, urmând fidel (chiar cu reproşul unui exces de citare) investigaţiile psihanalitice pe opera lui Shakespeare ale lui Alexandru Olaru, Aftanasiu face un inventar amplu al compoziţiilor pe care cele mai multe personaje shakespeariene le pretind interpreţilor.
De ce Shakespeare? Pentru că „oferă o foarte largă gamă de tipuri”, pentru că, la el, e imposibil „să nu găsim personaje care necesită măcar un minim efort de compoziţie”, pentru că textele sale alternează versul cu proza şi provoacă deci studentul „să se comporte firesc abordând un text scris din capul locului nefiresc”, pentru că personajele sale, prin complexitatea lor, ajută inclusiv „iniţierea în mecanismul complex al relaţiei cu regizorul”, dar şi pentru că „putem să-l privim ca pe un dramaturg extrem de îngăduitor cu actorul…, care pune probleme de interpretare, dar lasă loc şi soluţiilor rapide şi eficace”.
Întreaga cercetare este una tributară psihologiei, asta pentru că, în opinia autorului, „compoziţia scenică presupune în primul rând latura psihologică a personajului”. Tocmai din acest motiv, discursul auctorial este mereu dublu, revendicându-se de la o lume a teoriei teatrale (Barba, Spolin, Mihai Măniuţiu ş.a.) şi de la un univers al cercetărilor de tip medical-psihanalitic (Constantin Romanescu, Alexandru Olaru ş.a.). Cu ajutorul acestui instrumentar, Aftansiu configurează o hartă a punctelor de plecare în posibile exerciţii de compoziţie pe opera lui Shakespeare în care s-ar identifica peste 400 de referinţe medicale. Tulburările psihice şi comportamentale ale acestor personaje sunt „aur” curat pentru actorul dispus să le studieze traumele/ profilurile psihologice şi să le recompună într-o manieră cât mai pertinentă şi cât mai tentantă pentru spectator.
E o carte densă. La fiecare pagină, eşti „încolţit” de informaţii, analize, opinii profesional enunţate. Totul pe fundalul unei gândiri clare care nu se rătăceşte în inutile labirinturi. Apoi, Aftanasiu are, spre deosebire de mulţi alţi cercetători, curajul unor păreri proprii (frecvent surprinzătoare), pentru care luptă cu îndârjire, invocând argumente, puncte de vedere colaterale, observându-şi propria viaţă artistică şi disecând-o fără subiectivism. Are spirit critic şi nu se sfieşte să exemplifice atitudini, practici şi metode din sfera lui „aşa nu”. Volumul de faţă, însă, cere o continuare. Cercetarea de aici rămâne una aproape exclusiv teoretică. E de sperat că aplicaţiile ei vor constitui la un moment dat materia primă pentru o nouă carte…
• Text semnat de Călin Ciobotari
Loading ...
