CRONICA LUI CĂLIN: Un Ulisse urban în lumina lăptoasă a lunii…
Există spectacole pe care le uiţi în 24 de ore după ce le-ai văzut, chiar dacă, pe moment, ţi s-au părut bune, la fel cum există spectacole pe care, peste ani, le revezi în minte, secvenţă cu secvenţă, ca şi cum le-ai fi văzut alaltăieri seara. Probabil memoria reţine ceea ce e compatibil cu structura ta spirituală, ca în dragoste, acolo unde, adeseori, partenerii seamănă fizic unul cu celălalt. Ori reţine ceea ce deja exista în vreo zonă de aşteptare neştiută de tine şi a fost declanşat de o replică, de o acţiune, de vreun detaliu. Legat de săptămâna petrecută la Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, am câteva certitudini: îmi voi aminti toată viaţa lămâia de lângă veioza din Tattoo-ul lui Afrim, de cepele uscate, răspândite pe lespezile Cetăţii Cisnădioara din Strindberg-ul georgianului Data Tavadze, şi corpul gol, învăluit în umbre şi cutremurat de coşmarul ratării al arhitectului din În căutarea fericirii, superbul text al lui Olivier Py, produs de Teatro de la Abadia.
În plină noapte, un arhitect, ori poate Arhitectul oraşului, se trezeşte cu un acut sentiment al ratării. Pare că nu şi-a mai pus această problemă până acum, căci surpriza revelaţiei e absolută chiar şi pentru el. Pradă unei agitaţii teribile, convins că tocmai i se dictează o misiune, bărbatul are viziunea oraşului suspendat, mort, încremenit, aşteptându-l pe el. E în joc teribila idee a unei întâlniri pure, nemijlocită de reguli, ritualuri diurne, prejudecăţi, întâlnirea dintre un om şi oraşul în care acesta trăieşte de când se ştie.
Două module mobile de mari dimensiuni transformă rapid cadrul locuinţei într-un exterior urban, marcat prin elemente de mapping. Culorile nopţii împresoară bărbatul în costum care, iată, păşeşte tot mai grăbit prin cartierul rezidenţial, acolo unde etica este dictată de culoarea cardului de credit, apoi prin parcul pentru copii, unde girafa şi elefantul capătă siluete înfricoşătoare, ajunge în cartierul comercial unde contemplă kitch-ul vitrinelor luminoase în care produsele de firmă şi minciunile comerciale se lăbărţează cu neruşinare, traversează cartierul rupt de oraş, în care proiectase cândva un teatru (azi o ruină), sperând iluzoriu ca prin artă să reînvie o comunitate, ajunge la periferii, acolo unde maidanul se întrepătrunde cu industrialul, şi unde începe să audă cântecul păsărilor de noapte, nu-şi refuză tentaţia unei aventuri la groapa de gunoi, pentru a intra în contact cu materia vie (şobolanii) şi materia moartă (cadavrele de la abatorul din vecinătate, scăldate acum de lumina lăptoasă a lunii), afundându-se, desculţ şi mizer, în râul de hidrocarburi, în duhoare şi în epuizare…
Totul se petrece într-un ritm nebun, actorul ajungând să alerge pe o bandă fixată în podea. Textul e rostit într-un mod alert, însă cu o dicţie atât de bună şi cu tonalităţi atât de expresive (spectacolul este în limba spaniolă) încât încordarea se transmite de la personaj la spectator, confiscându-l şi implicându-l total. La acest prizonierat al publicului în atmosferă contribuie din plin nepământeana muzică, generatoare de efecte subliminale, a lui Fernando Velázquez interpretată de patru tineri instrumentişti dispuşi într-o laterală a scenei.
Arhitectul nu doar revizitează un oraş pe care îl ştie ca pe propriile buzunare, dar pe care brusc îl percepe altfel, ci şi meditează asupra societăţii contemporane, asupra răului de care este ea măcinată, asupra nevoii unei noi arte şi unor noi principii care să o branşeze la ceva mult mai înalt, asupra diferenţelor dintre clasele sociale, asupra vieţii şi asupra morţii… E un text răscolitor, încărcat de poeticitate autentică, fără artificii gratuite, mustind de o filosofie a disperării şi a înălţimilor de pe care se cade…
Desigur, un astfel de spectacol-monolog depinde în întregime de actor. Pedro Casablanc îşi domină auditoriul în primul rând vocal. Fiecare inflexiune, fiecare accent, fiecare nuanţă e speculată din plin de o voce din învelişurile căreia izbucnesc tristeţea, revolta, speranţa, deznădejdea, omenescul… Uneori, personajul acesta al lui Casablanc pare un Dumnezeu în mic, uluit de ce a putut să devină creaţia sa (tema arhitectului), alteori, în oboseala sa deplină, existenţială, îl zăreşti pe Ulise, căutând fericirea, căutând un „acasă” în chiar cetatea sa. Uneori, Casablanc te lasă să crezi că interpretează un nebun (poate un Poprişcin post-modern) sau un Faust care contemplă ruine, alteori un sfânt vizionar sau un ibsenian Solness al marilor oraşe. E un actor cu totul şi cu totul special…
Finalul spectacolului rămâne deschis. Libertatea e definită acum drept supunere, un sens cumva hegelian (libertatea ca înţelegere a necesităţii), iar singura soluţie pentru a experimenta fericirea este întoarcerea la sinele regăsit. Spaţiul scenografic iniţial se reface; suntem din nou în încăperea celui trezit din somn de misterioase viziuni. A visat? A fost un coşmar? A revenit din periplul nocturn, ca într-un cerc din traiectoria căruia nu poţi să ieşi? Nici nu prea mai contează… Ceea ce contează rezidă în ultima întrebare pe care personajul (şi-)o adresează: „Cine ne poate elibera de bucuria de a fi?”…
Ca o completare, trebuie spus că spectacolul face parte dintr-un mai amplu proiect european „Cities on stage”, „o colaborare internaţională ce are ca scop consolidarea legăturii dintre sensibilitatea noastră teatrală şi tema oraşului”.
Teatro de la Abadia – În căutarea fericirii. Text şi regie: Olivier Py. Traducerea şi adaptarea: Fernando Gómez Grande. Scenografie şi costume: Pierre-André Weitz. Muzică originală: Fernando Velázquez. Muzicieni: Stamen Nikolov, Desislava Karamfilova, Petya Kavalova, Albert Skuratov. Distribuţie: Pedro Casablanc. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu. 18 iunie 2014
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
