CRONICA LUI CĂLIN: FITPT de la „Luceafărul”, un festival necesar!
Referindu-se la profilul recent încheiatei ediţii a opta a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (Teatrul „Luceafărul” Iaşi), respectiv la focusul pe tinereţea în teatru (nu doar a spectatorului, ci şi a artistului), Oltiţa Cântec, directorul Festivalului, nota: „Scopul prezentei ediţii a FITPTI e să cartografieze sinoptic o realitate cu zonele ei forte şi zonele ei slabe. Să identifice tendinţe, să fie utilă celor care, cu siguranţă, măcar o dată s-au întrebat: Şi acum, ce fac?. La un moment dat, cu toţii ne-am aflat în acest (im)pas. Fiecare trebuie să înceapă de undeva, are nevoie, mai ales la primii paşi, de sprijin faptic. Preocuparea pentru soarta tinerilor echivalează cu girarea viitorului, iar investiţia în ei înseamnă că ne interesează ce va fi”.
Şi, într-adevăr, e greu să-ţi imaginezi o temă mai actuală în teatrul românesc (şi, probabil, şi în cel european) decât situaţia tânărului artist. E o temă despre care, în ultimii ani, s-a mai vorbit, în special în corespondenţă cu discuţiile despre teatrul independent sau despre reţetele de supravieţuire financiară ale tinerilor creatori. Când, însă, personalizezi un întreg festival (şapte zile, zeci de trupe din lume invitate la Iaşi, rulaj de mii de spectatori), duci, implicit, discuţia la un alt nivel. Concret, organizatorii festivalului, unul „pentru public tânăr”, folosesc drept pretext tinereţea spectatorului pentru o incitantă dezbatere despre tinereţea creatorului. Iar documentul cel mai solid produs, pe acest subiect, la această ediţie este volumul Tânărul artist de teatru. Istorii româneşti recente (Editura Timpul, coord. Oltiţa Cântec), o carte ce prezintă, deopotrivă, modele de succes, ale unor tineri care, într-un fel sau altul, au reuşit profesional, şi problemele cu care se confruntă tinerii artişti români. Şi, că veni vorba de cărţi, în Festival au mai fost lansate Operele cumplite ale lui Florin Piersic Jr. (Editura Humanitas), antologia de teatru românesc contemporan în limba germană Machtspiele Neue Theaterstücke aus Rumanien (editor Irina Wolf, Theater der Zeit Berlin), antologia Dramaturgie italiană contemporană (editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, în seria Dramaturgi de azi), precum şi foarte interesantă antologie de dramatizări pe texte de Ion Creangă, Ion Creangă în luminile rampei (coord. Ioan Holban şi Oltiţa Cântec, Editura Timpul).
La fel, „tinereţea” e prezentată şi practic, prin invitarea în Festival a unor producţii semnate de (încă) tinerii Bogdan Georgescu, Ada Milea, Irina Moscu, Carmen Lidia Vidu, Alexandru Mâzgăreanu, Radu Iacoban, Bobi Pricop (Pisica verde, spectacol în premieră, produs de Teatrul „Luceafărul” Iaşi) şi alţii. Mai mult ca în alte ediţii, regizorii şi scenografii tineri au găsit la festivalul ieşean un spaţiu de exprimare. Alături de Apolodorul Adei Milea (prezentat într-un foarte inspirat Prolog al Festivalului), au fost aduse la Iaşi producţii care au deja o foarte bună reputaţie şi circulaţie prin România. Mă gândesc aici la Antisocial (regia Bogdan Georgescu), Ibsen Incorporated (concept şi regie de Catinca Drăgănescu), Eu, o casă de păpuşi (regia Carmen Lidia Vidu), ActOrchestra (regia Horia Suru) etc. Un alt nume sonor în zona creaţiei teatrale româneşti, Gianina Cărbunariu, a fost prezent prin intermediul unui spectacol lectură – Asparagus (regia Cristian Avram). Ca o paranteză, salutară opţiunea Oltiţei Cântec de a pune un accent special la această ediţie pe spectacolul lectură. Pe lângă cel menţionat deja, ieşenii au mai audiat Rumoare în apă (de Marco Martinelli, regia Ion Ciubotaru) şi Pescăruşul (de Boris Akunin, regia Victor Zaharia). Li se adaugă atelierele de improvizaţie susţinute de Laurent Vincent, artist improvizator şi profesor la Universitatea Paris 13.
Ca în fiecare an, o avalanşă de spectacole, româneşti sau din afară, au demonstrat, dacă mai era nevoie, cât de diversă şi complexă este arta animaţiei. La sala mică, memoria mea de spectator (e adevărat, nu omni-prezent!) reţine spectacolul Harap-Alb al Companiei de teatru Hopa-Trop Bucureşti, foarte inventiv în a utiliza umbrele, story-tellingul şi muzica live (un alt „spectacol” în cazul acestui Harap-Alb este cel sonor!); apoi, Răţuşca cea urâtă, de la Teatrul „Puck” Cluj-Napoca (regia Mate Varga Ibolya), o montare de o sensibilitate aparte, cu păpuşi mânuite expresiv şi cu o eternă poveste a metamorfozei redată pe înţelesul tuturor; la fel, Prinţul Broască, în regia lui Todor Valov, pus în scenă la Teatrul Colibri Craiova, pe muzică de Mozart, spectacol plin de rafinament, cu personaje în care respiră o epocă trecută, cu treceri de la păpuşă la actor, cu umor debordant, reconfortant; tot la Sala Mică, Teatrul Koekla Olanda a prezentat spectacolul Bim, cârtiţa cea mică (regia Larissa Khonich), mostră de simplitate şi bun gust, cu păpuşi viu colorate, prietenoase şi cu situaţii delicioase pentru cei mai mici spectatori; o probă de virtuozitate a oferit-o Drew Colby (Marea Britanie), cu al său show Minifabule, excepţional eseu vizual cu umbre şi micro-poveşti, surprinzător prin inventivitate şi prin capacitatea de a construi din aproape nimic scenarii pline de sens; cu totul şi cu totul special, spectacolul Etc… (S.A.Marionetas – Teatro&Bonecos Portugalia) propune un univers magic în care personaje sculptate din burete sunt eroi ai unor întâmplări aparent banale, dar seducătoare şi cu tâlcuri la purtător; în fine, Hansel şi Gretel, producţie a Teatrului gazdă, în regia lui Ion Ciubotaru, în care improvizaţia coexistă fericit cu povestea, iar valorizarea teatrală a unor obiecte cât se poate de uzuale cu farmecul discret al sensibilităţii mânuitorilor.
La Sala mare, cum spuneam, Apolodorul Adei Milea a deschis, simbolic, sub forma unui prolog, FITPT 2015. Nici că se putea un start mai potrivit decât această bijuterie de spectacol pe care nu îţi doreşti decât să o revezi! A urmat premiera de la „Luceafărul”, Pisica verde, în regia lui Bobi Pricop, spectacol solid, cu un mesaj profund, inedit prin formule de construcţie şi ducând ideea de interactivitate la un nou nivel. Am mai reuşit să ajung la Mica sirenă (producţie a Teatrului „Gulliver” Galaţi, regia Daniel Stanciu), spectacol cu o vizualitate remarcabilă şi cu o temă a acvaticului bine configurată scenografic, precum şi la Harap Alb, varianta Sibiu (Teatrul Gong, regia Gavriil Pinte), impresionant prin forţa de esenţializare, prin inteligenţa folosirii convenţiilor, prin mereu surprinzătoarea inventivitate regizorală şi scenografică. Voi scrie cu altă ocazie, pe larg, despre alte două spectacole a căror aducere în Festival nu poate fi decât lăudabilă – Eu, o casă de păpuşi (Teatrul Odeon Bucureşti şi ARPAS, regia Carmen Lidia Vidu) şi ActOrchestra (TNB, regia Horia Suru).
În fine, un segment important al Festivalului ieşean l-a constituit marcarea Centenarului Tadeusz Kantor, prin proiecţii ale unor faimoase spectacole (Clasa moartă, Wielopole, Wielopole şi Astăzi este ziua mea).
Înclin să cred că această a opta ediţie a fost una dintre cele mai tentante din istoria Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi. Pentru că, da, putem vorbi despre o istorie a unui eveniment extrem de important pentru comunitatea ieşeană, manageriat profesionist şi salvând onoarea unui oraş aflat, din păcate, în criză de întâmplări majore teatrale…
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
