CRONICA LUI CĂLIN: FNT 2015. Un Platonov memorabil!
Până la ora la care scriu această cronică, în a opta zi a Festivalului Naţional de Teatru, spectacolul care a lăsat cele mai adânci urme în memoria mea de spectator a fost Platonov, de la Teatrul „Maria Filotti” Brăila, în regia Andreei Vulpe. M-a contrariat şi m-a tulburat, m-a făcut să îmi revizuiesc relaţiile personale cu acest straniu şi complicat text de tinereţe a lui Cehov.
Din start, reinventarea lui Platonov şi a celor din jurul său e tributară unei idei regizoral-scenografică (scenografia este semnată de Daniel Titza) de mare forţă: toate cele trei acte se desfăşoară într-un spaţiu eminamente non-cehovian: o plajă, ilustrată de dune de nisip, articole de plajă, mingi, costume de baie, o sugestie de baldachin, duşuri. O zi de plajă, perfectă în luminozitatea ei cu reflexe albastre, la fel de vaporoasă precum pantalonii de vară ai Annei Petrovna, apoi o înserare crepusculară (o foarte poetică cicloramă domină mare parte din Actul II – light designul se semnat tot de Andreea Vulpe) şi o noapte în care fausticul, shakespeareanul şi sumedenie de multe altceva-uri se întâlnesc într-o sinteză încărcată de dramatism.
Textul lui Cehov rezistă la această mutaţie spaţială, iar personajele se mulează perfect pe noile posturi. Nu ştim ce e cu plaja aceasta, dacă e o plajă insulară (greu de crezut, pentru că la un moment dat se aude şuieratul unui tren, trenul în faţa căruia încearcă să se arunce Saşa), dacă e o plajă de conştiinţă în care, spectral, se refugiază chinuiţii eroi din Platonov, dacă e o irealitate asumată în care se petrec lucruri încă neîntâmplate dincolo, în lumea concretă. Tocmai lipsa de logică directă a plajei, însă, mi se pare fascinantă… Te aruncă în interiorul unei halucinaţii, tot mai intens conturată, una ce poate fi a lui Platonov sau a oricărui altcuiva. Frecvent folosite, songurile hispanice procură o atmosferă sud-americană, univers pasional, slavism tradus în latinitate. De altfel, universul sonor joacă în spectacol un rol foarte important, nu doar prin ilustraţiile muzicale sau prin prezenţa fizică în scenă a diverse instrumente (chitară, violoncel, tobă), ci şi prin misterioase, sumbre, indefinibile sunete ce intervin adeseori…
Actul II, cel mai reuşit, e actul înserării şi apoi al nopţii, timp al demoniacului, al erosului dezlănţuit, dar şi al nefericirii profund umane. Aproape întreg actul se sprijină sonor pe ritmuri obsedante. Actorii dansează, ca într-un ritual modern, absenţi, decupaţi de ei înşişi, din grup separându-se cuplurile de personaje aflate în dispute. Întorşi cu faţa către crepuscul, hipnotizaţi de propria lor decadenţă şi decădere, eroii lui Cehov devin siluete contemporane, mecanisme din care umanitatea dă să se retragă. E o maree omniprezentă în spectacolul Andreei Vulpe, cu fluxuri şi refluxuri de stări, se joacă mereu cu emoţiile la vedere, se licitează patimi, pulsiuni, porniri, renunţări şi reveniri, înălţări şi prăbuşiri. Declinul social al Annei Petrovna e insignifiant faţă de vinovăţiile tuturor. Până şi blânda Saşa e vinovată de naivitate, până şi umilul Serghei e vinovat de manifesta-i lipsă de bărbăţie. Până şi Katia, un fel de Puck al nopţii cehoviene, ce citeşte mesajele în acordurile chitarei de care e nedespărţită este vinovată de complicitate. Tema socială, privilegiată în multe dintre montările cu Platonov, funcţionează aici ca pretext, nimeni neluând-o cu adevărat în serios. Falimentul economic nu mai are nicio relevanţă în raport cu falimentul vreunui sentiment de intensitate incandescentă.
În jurul lui Platonov se formează şi se clarifică mănunchiul sufocant de relaţii, bine configurate prin tăieturi justificate ale textului original. Andreea Vulpe insistă pe dimensiunea erotică a lui Platonov, justificând cumva ratarea acestuia prin mult prea generoasa lui risipire de sine. Platonov, în interpretarea notabilă a lui Silviu Debu, pare mai degrabă o victimă a propriei sale sensibilităţi. E vulnerabil şi femeile din preajma sa simt nevoia să-l ocrotească, ocrotire pătimaşă, cotropitoare, sufocantă. E un Platonov în care simţi epuizarea existenţială de mai târziu a altui faimos personaj cehovian, Ivanov. Debu, excelent actor de stare (l-am remarcat şi în Trădarea de la Unteatru), ştie să exploateze din plin conflictele lăuntrice ale personajului său, să şi-l poarte prin regiunile nisipoase ale tragicului, să-l facă, simultan, iubit şi urât, nod de intersecţie al luminilor şi negurilor, un Hamlet care, printr-o ironie a destinului, a ajuns un simplu învăţător, claustrat de îngustimea unei lumi ce nu-l încape.
O altă interpretare de neuitat este cea a lui Ionuţ Vişan în doctorul Trileţki, spirit carnavalesc aureolat de tragic, clovn şi christ (există o secvenţă pasageră, dar foarte puternică, în care Trileţki, beat, poartă o scândură din gardul ce se prăbuşeşte peste el într-un mod care aminteşte de crucea christică), charismatic ratat, dar, la final, de o luciditate cruntă.
În general vorbind, trupa funcţionează excelent, o comuniune scenică fără cusur, cu energii colective ce trec frecvent spre public. Mihaela Trofimov, Narcisa Novac (o Grekova mult îmbogăţită faţă de text), Liviu Pintileasa, Emilia Bebu, Valentin Terente şi toţi ceilalţi sunt părţi ale unui angrenaj unitar, armonios şi solid.
Ceea ce mi se pare paradoxal la spectacolul Andreei Vulpe e că este complet derusificat (dacă n-ar fi numele slave ale personajelor, te-ai putea simţi oriunde în lume), dar că nu-l abandonează o clipă pe Cehov. Rezultatul este sentimentul universalităţii unui text şi a unui autor care, mai mult decât de omul rus, s-a preocupat de omul în general. Astfel de montări nu sunt, aşadar, despărţiri de Cehov, ci, din contră, apropieri nespus de profunde.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
